Sfârșitul vieții pământene a filozofului-eminescolog Constantin Noica

Așadar, încerc să le readuc aminte, atât uitucilor cât şi neuitucilor mei conaţionali, nu numai că 4 decembrie 1987 este data calendaristică a morții sale, dar și cea a reușitei vrednicilor săi discipoli în ale gândirii profunde și scrisului scriitoricesc de ai fi îndeplinit și ultima dorință pământeană: aceea de a-i fi aşezat trupul neînsufleţit în pământul înmiresmat de cetina brazilor Schitului Monahal Ortodox din înaltul muntos al Păltinişului Mărginimii Sibiului. Iar cea zi a îngropăciunii sale era a unei zile de toamnă târzie care se prinsese a se „îngâna” cu iarna geroasă care avea să vină în noaptea spre zorii zilei Sfântului Ierarh Nicolae din 6 decembrie a acelui an. Atunci, de cum se luminase de ziuă, șase gropari adânceau un mormânt stingher, în vreme ce călugării şi turiştii ocazionali le priveau întristaţi opinteala cazmalelor şi târnăcoapelor în efortul lor de a străpunge pojghiţa îngheţată a pământului lutos, plin cu rădăcini. Jos, în cartierele sibiene, ca şi în casele ţăranilor-oieri ai satelor mărginenilor, frumoşii, cuminţii şi somnoroşii lor copii, nepoţi şi strănepoţi căutau în ghetuţele lor lustruite darurile aduse, pe nesimţite, de Moş Nicolae, în vreme ce feciorii alcătuiau cele dintîi cete pentru cântările colindelor apropiatelor sfinte sărbători ale Crăciunului. De departe, peste munţi, păduri şi ape, cântul de toacă şi cel al dangătului clopotelor de aramă din turlele bisericilor chemau credincioşii la Sfânta Liturghie. Spre orele amiezei, rând pe rând, apropiaţii celui care urma să fie îngropat în acel mormânt aduceau înfrigurate coroane şi jerbe de flori, autoturismele lor purtând numere de înmatriculare din mai toate judeţele ţării. Una dintre coroane avea mesajul de adio şi emblema cunoscută a Uniunii Scriitorilor din România; o alta, cu înscrisul îndoliat al Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului şi Institutului ”Șagunian” de Teologie din Sibiu. Pe cea mai înflorată dintre ele scria discret: „Nu te vor uita niciodată-Credincioșii Tăi Discipoli!” Printre celelalte coroane se afla şi cea venită din partea lui Emil Cioran, filozoful din Paris, bun prieten și fost coleg de studenţie bucureşteană cu Noica, coroană adusă de soţii Eleonora şi Aurel Cioran, cumnata şi respectiv fratele filozofului parisian. Sfânta Slujbă a înmormântării avea să fie oficiată de ÎPS Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului. Un eminent teolog şi scriitor. Cel care hotărâse, împreună cu Teoctist, Patriarhul României, că se poate petrece o astfel de rânduială creştin-ortodoxă: ca trupul neînsufleţit al unui anume mirean să se poată odihni în vecii vecilor în pământul unui Schit Monahal Ortodox. Astfel că împlineau dorinţa sinceră şi netăinuită a lui Noica.

Firesc, vestea tristă a încetării din viaţă a „Gânditorului din Păltiniş” (fost deţinut politic în închisorile regimului comunist), avea să îndolieze (atât sporadic și declarativ, cât şi vizibil), doar pe puţinii intelectuali curajoşi ai ţării de atunci. Însă mult mai netemători de oamenii securităţii statului aveau să fie membrii unor familii de ţărani din câteva sate mărginene. Dovadă că în cei 12 ani ai şederii sale în Păltiniş, prietenosul şi modestul lor învăţăcel reuşise să se facă tare îndrăgit, devenind oaspetele plăcut al multor păstori de vite, ciobani de oi şi pădurari. Aşa se explică şi de ce la oficierea slujbei creştine a înmormântării sale erau prezenţi nu numai numeroşi ţărani ai unor sate, dar și preoţii, medicii şi dascălii unor așezări, precum Sadu, Râu Sadului, Rășinari, Poplaca, Gura Râului, Orlat, Sibiel și Săliște. Unii dintre ei îmbrăcaţi în vechi şi mândre straie româneşti şi purtând cocarde tricolore prinse pe laibăre, pieptare, cojoace şi recăle. Însă cel mai trist şi îndurerat, dintre toţi cei cu feţele cernite, părea a fi cel mai apropiat prieten şi tovarăş de bucuriile şi suferinţele amândurora, era meteorologul Păltinişului. Modestul, inteligentul şi mult regretatul nostru Octavian Nicolae. Prietenul şi frecventul oaspete, în ultimii ani ai vieții sale, al familiei mele din Sibiu. Cel care, asemeni lui Noica, a fost şi el deţinut politic în închisorile comuniste. Mormântul său, din Cimitirul Central al Sibiului, stă gol, rudele sale apropiate înmormântându-l la Turnu Severin, lângă soţia lui. Doar două fragmente din a lui carte-ilustrată şi autobiografică „DE LA POARTA ALBĂ LA PĂLTINIŞ”, apăr45tă la Editura ANIMA, Bucureşti 2004: ” …după mulţi ani de suferinţă, am avut privilegiul, dat poate în compensaţie de soartă, să fiu ani de-a rândul, la Păltiniş, alături de marele filosof, de marele înţelept şi, poate mai mult, de marele om Constantin Noica. De la el am învăţat că uşile noastre nu trebuie să fie interzise nimănui. Îmi spunea: „Puiule, să-i primim pe cei care ne vizitează la Păltiniş atât de frumos şi de bine, încât să regrete când pleacă şi să revină.” (n.a. pag. 9, Cuvânt înainte). „În seara de 3 spre 4 decembrie 1987, am rămas cu George Purdea la spital (n.a. cel Militar din Sibiu, unde Noica, cu două zile în urmă, fusese internat de urgenţă, în urma unor fracturi osoase cauzate de o căzătură accidentală, survenită în camera lui de meditaţii şi odihnă din Păltiniș). I-au dat nişte sedative. George Purdea s-a dus în camera de gardă a medicilor să se odihnească. Pe la ora zece-unsprezece, domnul Noica a început să aibă o respiraţie mai greoaie. Am chemat medicul de gardă şi i-au pus o mască de oxigen. Îl ţineam de mână şi mă strângea. Din ce în ce, respiraţia îi era tot mai agitată. Începuseră şi mici horcăieli. Era zbuciumat, dar totuşi simţeam că încă mă mai strânge de mână. Pe la ora trei dimineaţa, horcăielile erau deja mai zgomotoase şi strângerile de mână mai slabe şi întrerupte. Cred că era conştient că se sfârşeşte. La ora patru, mâna lui catifelată se odihnea în mâna mea. Doctorul îl ţinea de mâna cealaltă, urmărindu-i pulsul. La patru şi douăzeci s-a stins…” (n.a,pag. 49-50).

Așadar, de la data morții și a începutului odihnei veșnice a lui Constantin Noica, în pământul mormântului său de lângă mica și bătrâna biserică a Schitului din Păltinișul Sibiului, ca și de la redactarea acestui articol (marți, 1 decembrie 2020), au trecut 33 de ani fără câteva zile.Timp şi răstimp în care cocheta staţiune turistică încă mai păstrează răzleţe ”fragmente” din amintirea dragă a lui Noica. Între care: frumuseţea simplităţii mormântului său ca şi imaginea tristă și sărăcăcioasă a vilei din lemnul pădurilor și lespezile stâncilor Munților Cindrelului. Acolo unde, în modesta-i cămăruţă de la etaj, şi-a trăit ultimii ani însingurați ai vieţii sale zbuciumate. Cu regret constat că mult prea fălosul Sibiu-Hermannstadt continuă să rămână zgârcit în a marca, cum se cuvine, prezenţa intelectuală a filozofului-scriitor! Și ar putea-o face fie și numai printr-un bust amplasat pe ”Aleea cărturarilor români” din Parcul Central ”ASTRA”! Nu de alta, dar doar o singură şcoală şi o stradă îi poartă frumosul nume de renume. Noroc că îi mai mențin trează amintirea distinşii redactori şi colaboratori ai ziarelor sibiene (Tribuna, în primul rând), ca și cei ai ”Gazetei Hârtibaciului”, din Agnita , precum și ai publicaților și revistelor ”Telegraful Român”, editat de Mitropolia Ortodoxă a Ardealului, ”Transilvania” și ”Rapsodia”, din Sibiu; ”Plumb”, din Bacău, ”Fermierului”, din București, ”Cronica Timpului” și ”Certitudini” ale UZPR (Uniunea Ziartiștilor Profesioniști din România). La care se mai adaugă un mic fond de carte, de documente, de manuscrise şi de fotografii, toate adăpostite de seculara Bibliotecă ASTRA din Sibiu, inclusiv cele dintâi pagini xeroxate din ”Caietele Eminesciene”, păstrate de Biblioteca Academiei Române.

Însă ceea ce, cu siguranţă, n-au cum să uite acei norocoși sibieni care au asistat la o excepțională conferință la Biblioteca Astra, în după-amiaza târzie a zilei de 15 ianuarie 1985. Atunci când se împlineau 135 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Domnul Noica, însoţit de Aurel Cioran şi de soţia acestuia, Eleonora, sosiseră în Sala Festivă a fostei Biblioteci Județene (în prezent ASTRA), ca să prezinte cele dintâi file foto-copiate din voluminoasa comoară a „Caietelor Eminesciene”. Manuscrise păstrate în seifurile Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti. Dar iată cum s-au petrecut lucrurile, eu fiind de față la acel inedit eveniment. Vestea îmbucurătoare că va conferenţia marele filozof a făcut ca acea sală să devină neîncăpătoare, deopotrivă pentru numeroşii iubitori ai lui Eminescu şi operei sale, cât şi pentru simpatizanţii, declaraţi sau numai anonimi, ai vorbitorului. Şi cu toate că se părea a fi o manifestare culturală omagială obişnuită, până la urmă ea avea să se transforme nu numai într-o inegalabilă desfătare a spiritului intelectual şi patriotic, dar şi într-o surprinzătoare premieră în istoria literaturii române. De ce?. Pentru simplul motiv că distinsul oaspete oferea bibliotecii-gazdă, în dar, nu numai acel set de manuscrise eminesciene foto-copiate de el, dar şi înflăcărata şi documentata sa rostire, de aproape două ore, imprimată pe bandă de magnetofon. Totul constituindu-se într-un fascinant recital de aleasă cultură şi de dragoste pentru Omul Eminescu şi pentru inegalabila sa operă literară şi documentar-istorică.

Şi ar mai trebui adăugate multe alte întâmplări referitoare la omul Constantin Noica. Bunăoară că, odată cu trecerea timpului, mereu va mărturisi, celor apropiaţi lui, că acea vreme de când se afla în Păltinişul de deasupra Sibiului, a fost cea mai liniştită etapă a vieţii sale. Întregită şi de o aleasă încărcătură intelectuală şi sufletească!. Că nesperatul său noroc a fost că era îndrăgostit atât de Sibiu şi de locuitorii lui, cât şi de împrejurimile mirifice ale întregului ținut transilvan. Toate la un loc prelungindu-i clipele de linişte sufletească şi de meditaţii filozofice şi inspiraţii scriitoriceşti. În fond, după atâta suferinţă, inclusiv detenţia politică în închisorile comuniste, simţea nevoia, ca aparent, să se autoexileze. Încerca, astfel, să se îndepărteze, cât mai mult, de ochii indiscreţi ai celor care îl supravegheau neîncetat. El fiind considerat de autorităţile acelor vremuri, un fost deţinut politic foarte periculos şi incomod de inteligent. Şi cu toate aceste piedici şi neajunsuri, inclusiv cu starea sa tot mai precară de sănătate, Noica şi-a încununat ultimul „sejur” al vieţii sale pământeşti în Păltinişul Sibiului, reprezentând 12 ani, cu un adevărat triumf în demersul său personal de a scoate la lumină „Caietele Eminesciene”. Şi era pe vremea când, pentru prima oară, publicul larg avea posibilitatea să admire şi să „pipăie” cu privirea mirată, enciclopedicul, ordonatul şi frumosul scris eminescian.

Ioan Vulcan-Agnițeanul