Uciderea memoriei este argumentul invaziv al istoriei adaptate (şi confirmate) prin consistenţa patogenică de la hotarele minţii. Suntem agenţii patogeni dintr-o istorie închipuită. Fără să ne imaginăm de ce mai existăm, se întâmplă să aflăm că uciderea este cu har oferită: ai partea memoriei – ţi se poate întâmpla, oricând. Dacă nu e, păcat şi revers să ne fie, din moment ce am uitat să respirăm, să nu reinspirăm şi să ne risipim dincolo de imaginaţia vieţii în franciză.

Deocamdată (plus-minus 100 de ani) nu ştim cine se ocupă de noi, sau cine ne ocupă gândurile, sau de ce şi, iarăşi, cine mai crede în ceea ce nu trebuia să ştim – când ar fi trebuit să aflăm. Dacă ştiam, dinainte?

Pentru momentul, deja prelungit, în care interpretăm reactivarea memoriei prin agresiune, e suficient, dar neacceptabil, cel puţin moral – dacă mai crede cineva în "păcatul" memoriei agresive. Tocmai de aceea s-a inventat viitorul cu trecutul actualizat: naţionalismul cu dispensă.

Aşa se ucide, prin ideologie. Aşa s-a ucis, prin argumentul ideologiei, ca instituţie cu repetiţie în detrimentul istoriei şi, mai ales, împotriva morţii călcate în picioarele aroganţei. Tocmai când se demonstrează, în fiecare an al existenţei pământene că ritualul revenirii prin memorie e riscant. E dincolo de acceptarea prin memoria viitorului propus ca o invenţie trecută…

* * *

Pentru moment, trecutul se trece printre spaimele viitorului deja închipuit. Sau: uciderea viitorului între expresiile trecutului e o mască peste ceea ce nici nu ştim că ne exprimă cealaltă memorie agresivă a viitorului uitat.

Dacă ştii, e păcatul argumentului dintr-o memorie frântă. Dacă nu, e păcatul gândirii din a doua zi (liberă) a imaginaţiei unde amintirile devin invenţii. Şi aroganţa, ca un giulgiu prin care respirăm trecutul e argumentul timpului agresiv şi ne ucidem prin demonstraţii în derivă. De parcă inventăm ce s-a întâmplat pe vremea când memoria era un argument al existenţei simple, cu har oferită în contra-partidă. Se întâmplă zilnic, ceea ce nu mă indispune: vedem, ni se transmite, acceptăm şi bănuim, povestim între limitele închipuirii şi atât. Ca o invenţie a uitării viitorului petrecut…

Pentru moment, interpretăm ceea ce nu ne convine. Tocmai de aceea existăm, încă, în folosul invenţiei trecutului. Pentru moment, nu există reluare prin amintirea memoriei, unde şi cum îşi aminteşte că mai există.

Aşa ceva nu există, din moment ce ştim cine se ocupă de noi, între parantezele trecutului viitorului: consistenţa uitării se suprapune faptului împlinit. Aşa ceva chiar nu există. Niciodată o invenţie nu e potrivită dacă nu ai vocaţia închipuirii. Ne prostim şi avem credinţă de câte ori ne ucidem între noi. Argumentul memoriei e silabisirea demonstraţiei. Nu se poate demonstra, din moment ce nici nu ştim să ne inventăm memoria…