Scribul de marţi: Libertate în exil (sau iertarea prin omisiune)

Lent şi trist declin are imaginaţia în timpurile când realitatea e încă o formă a ficţiunii compromise prin adevăruri nejustificate. Judecăţile de valoare şi opiniile însuşite cu cruzimea şi anvergura ideologiilor resetate, sunt doar "explicaţii" de moment ale repetiţiilor, paradelor şi agresiunilor din istoria ultimului veac şi jumătate.

Lentoarea se justifică prin confuziile imaginaţiei. Întristarea e o repetiţie la îndemâna timpului rarefiat prin cenzurarea memoriei. De fapt, validarea imaginaţiei e încă o formă a compromisului: între ficţiune şi justificarea adevărului nu există cratimă. E doar o diferenţă care glisează pe "liniuţa" dintre ceea ce ne separă, lent dar definitiv, de ceea ce ne închipuim. Lentoarea închipuirii e încă o formă în care se modelează libertatea, ceea ce s-ar putea să existe şi să se întâmple, tot mai rar, dacă ne vom închipui şi ne mai gândim, la fel de rar şi sincopatic.

Dacă ai privilegiul vinovăţiei amnezice e firesc să te apuce dracii şi nimeni nu te convinge că s-ar putea, dacă şi tu crezi, că imaginaţia e încă o formă de exil. Autoimpus, dar expus oricăror trădări ale memoriei. Regretele sunt tardive, chiar dacă recunoşti că n-ai fi crezut ce s-a întâmplat, tocmai când se repetă istoria.

Aluziile despre libertate (şi libertăţi) sunt străvezii şi dublate de o gestică uzuală, deci compromisă prin revanşă morală. Revanşa, prin disculpare, e recunoaşterea, parţială, a vinovăţiei declarative. Dacă dezertezi din deşertul conceput pe nisipurile mişcătoare ale activismului politic şi deviaţiilor militariste, s-ar putea ca exilul să nu fie doar o variantă-chiar de folos, sau un rol de sălaş moral-aşa cum se închipuie iertarea prin omisiune.

Tristeţea are lentoarea unei rugăciuni unde voluptatea cuvintelor se închină prin îngenunchierea gândirii. E încă o formă a refugiului în exilul creator al nesfârşitului. E doar o tradiţie unde se ascund "pasiunile" libertăţii privilegiate. E încă o formă de exil autoimpus între limitele echilibrului dintre două contradicţii: libertatea nativă şi înstrăinarea acceptată.

                                                 ***

Motivat prin abordarea libertăţii de sine, nimeni nu este liber. E o deghizare. Încă o trădare pasională. Când eşti exilat, între noi şi cei despre care ne închipuim că sunt liberi, există varianta exilului, pentru că nimeni nu vrea să-şi afle ceea ce ştie că există.

Din exil poţi să ai confesiuni sincrone cu eşecul repetabil şi pasiunea revoltei. Din exil poţi să-ţi uiţi memoria şi să supravieţuieşti în lipsă…