Scribul de marţi: Înapoi, pe luciul memoriei (nostalgii în doi paşi)

Un miriapod nu are suficiente picioare până ajunge să constate că a trăit destul (sau prea mult, din inversarea perspectivelor) până şi-a şters amprentele de pe ştergătoarea de la intrarea în nostalgic. Un miriapod nu mai are timp să-şi numere paşii din urmă, darminte să-şi propună timpul ce-i mai rămâne de parcurs. Un miriapod nu este un abuz biologic, ci doar o intenţie nefinalizată, ca scop şi experiment prea ambiţios. A fost înzestrat cu un picioruş în plus, un periscop spre abisul privirii nostalgice, de parcă se deplasează invers şi, aparent, fără sens.

Să ne închipuim rolul unui miriapod căruia i-au căzut copitele şi continuă să se potcovească, în ritmul mersului de paradă nostalgică. Dar nu e indicat să credem în memoria unui miriapod şchiop. E un soldat în solda şi cadenţa de graţie a nostalgiei, de unde au dezertat cei care şi-au şters urmele sub şenile ideologizate.

Indiferent de poziţionarea între punctele cardinale ale oportunismului cu sigur sens, nu poţi să nu admiri tactica şi individualismul celor "înzestraţi" cu prea multe picioare pentru un singur pas. Până la al doilea pas, unii au uitat că mersul e doar o repetiţie a târâşului prin "evoluţia" memoriei în unicul sens dintre doi paşi nostalgici…

                                                                                                               ***

Aşa şi cu bipezii. Au învăţat, prea devreme, să păşească "erectic" printre intenţii disimulate sub forma pragmatică a mersului care le permite să-şi aplatizeze amprentele poli-politicianiste de pe clanţa de la intrarea din ieşirea dintre cele două sensuri ale oportunismului. Bipedul e o aberaţie cu mersul când insesizabil, alteori împleticit, şchiopătând dar stând la pândă, ştergându-şi urmele printre paşii spre-dinspre nostalgiile cu memoria artificială dintr-o erată istorică.

Prin derapaje "impuse constituţional", bipezii ştiu să fenteze, controlat şi, uneori, cu încetinitorul, pe luciul memoriei. Cu o logică şerpuitoare, având consistenţa analfabetului cititor al antimemoriilor, bipedul este o insistenţă accidentală cu implicare patriotică, sau specializare instituţională. Bipezii noştri sunt decizionali şi indiferenţi, nostalgici şi insistenţi, implicaţi şi aceiaşi roditori din subsolul nostalgiilor vizionare.

Cu voioşie, bipezii tropăie în ritmul impus de propriul metabolism al mersului cu fruntea sub talpa nechibzuinţei dintre doi paşi, în balans printre perioadele de memorie cu resentimente reinventate. Vor continua să tropăie, pe banda dus-întorsului dintr-un exerciţiu de tonificare a memoriei miriapodelor, care se închipuiau, odată, bipede…