Românii nu sunt iubiţi de cei mai mulţi dintre ei

Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti

Pe ce mă bazez, nu e un abuz ne neîncredere. Mă bazez pe stilul naţional de împrumutare şi reproiectare a tuturor tipurilor de iubire patriotardă. Aşa glisăm, de când alunecăm între profilurile aceleiaşi istorii, mai mult interpretată decât înţeleasă în "candoarea" ei. Avem sentimente fragile, dar înţepenite între polii duşmăniei. Câteodată ne rupem tegumentele existenţei (şi aşa precară) şi rămânem în expectativă, şi ne limităm la inconstanţa gândirii din jurul sau deasupra propriului cap. 
Suntem convinşi sau, mai degrabă, ne bazăm pe ce ni se întâmplă? Sau ce dorim şi, câteodată, nu bănuim rolul intereselor sub formă de ofertă? De ce acceptăm stilul naţional care ne diferenţiază prin contra-facerea trecutului şi înşelarea viitorului, prin complacerea prezentului dăltuit în ură? Ce interesant ar fi fost, dacă nu s-ar repeta ceea ce nu ştim că ne împresoară concentraţia, din moment ce continuăm să ne închipuim că e posibil să existăm, fără nicio bază în care să credem. Atât de complicaţi suntem (şi chiar ne bazăm pe asta) încât nu e în regulă-chiar dacă acceptăm eventualele prejudicii morale. Din moment ce nu ştim să ne iubim timpul, sau să-l ocupăm cu ce ne-a mai rămas din închipuirea lui, e firesc să ne urâm şi să ne acceptăm stilul genetic, prin care am devenit beligeranţi în aceeaşi trucare a "patriotismului" patriotard. De fapt, trăim într-o realitate revizuită. Inhibată între perspective, nici memoria nu ne ajută, când încercăm să adaptăm, să ne mascăm şi să cioplim în trecutul real. Altfel, ar trebui să ne îndeplinim, prin îndestulare, răutatea moştenită şi să-i susţinem ideologia prin vigoarea patriotică în care ne-am ambalat însuşirile neaoşe. 
***
Ginte şi triburi, confirmate în istoria naţională, s-au adaptat iubirilor socializate de dragul baladelor echivoce, bresle partizane şi, apoi, cu tendinţe de autonomie politicizată la nivelul duşmăniilor profesionale, asociaţii subterane şi uniuni paranoice, la nivel suprateran, organizaţii spiritualiste, autodeclarate civice, guverne contracepute şi glisante între trucaje estetizate şi reciclări ale inflaţiei prin ordonanţe urgentate spre/dinspre puterea fără conţinut, adunări ale legiferatorilor-mai degrabă latifundiari pe harta propriilor afaceri-fiind doar, dar cu neputinţă de neacceptat în afara intereselor personalizate, prezidenţiabili fără scop şi electori vocali prin sloganuri repetitive, toţi se urăsc. Şi se iubăresc, cum migala puricatului între primate. 
Ne-am dumirit pe ce ne bazăm? Când, de ce, cum şi până unde avem talentul (vocaţional) de a ne urî, în detrimentul iubirii, ca formă activă a duşmăniei,  de pe vremea când nu ştiam pe ce ne bazăm? Dincolo de fanteziile patriotarde în care se mixează ingredientele istoriei, nu aflăm cum se poate să ne iubim. Duşmănia naţională e închipuirea patriotismului personalizat…