Rodica Braga despre muzici și șoapte, adică despre „zarva cuvintelor”

„Rupt din carne/ poemul acesta mă doare” scrie Rodica Braga în Poeme în Mi Bemol, supralicitând o ipostază lirică cu care poezia ei convinge cititorii să se regăsească în text. Una care valsează printre alte și alte momente, fiecare mărturisind de fapt o experiență unică și majoră a vieții trăite în prea plin. Corporalul copleșește lirica și, în același timp, devine scheletul prin care poezia supraviețuiește, într-un amestec delirant de diafan și crud, de aer și lut, de viață și moarte. Poezia autoarei nu se desprinde niciodată suficient de viață pentru a descrie moartea și nici rămâne în viață pentru a nu descrie moartea. 

            Anul 2021 a fost fertil pentru Rodica Braga, cele două volume publicate fiind mărturie a travaliului poetic dintr-o perioadă în care singurătatea a devenit o formă de a trăi cu sine. Poeme în Mi Bemol  a apărut la Editura Limes, iar Șoaptele toamnei la Editura Imago ambele mărturisind despre puterea cuvântului care este reafirmată de fiecare dată: „cuvintele/ cuie bătute în carnea/ realității/ o zdrențuiesc, o sfâșie,/ o smulg de pe os/ doar că poemul/ râvnește la măduvă”. Infrarealitatea pe care o caută sufletul feminin se regăsește în spațiile limită, la întretăierea orizonturilor, în liminarele granițe ale ființei. Pentru poetă, „setea cuvintelor e neîndestulătoare ”, căci vede „cuvântul, ca pe cea mai binecuvântată/făptură”. Forța verbului este atât de mare încât echivalează cu o rupere de sine, întocmai ca în blagianul Ioan se sfâșie în pustie: „cuvintele m-au dezgolit/ până la esența scheletului/ au smuls de pe mine/ pielea, carnea / și floarea de crin/ ițită în creier”. Purtat de bisturiul ascuțit al poeziei, simțul se pierde, pentru a da naștere unei promisiuni a sincerității absolute. Este o confesiune ce merge atât de profund încât dezbracă de corporalitate trupul în căutarea esențelor. Altădată, renunțarea la numire în sens ontologic nu provoacă liniște, ci, dimpotrivă, naște „înțepături arzânde”. Lumea cuvântului Rodicăi Braga este una „gălăgioasă”, „zarva cuvintelor” provocând durere în aceeași măsură în care liniștea provoacă suferință. Poemele ei sunt acut umane, cu speranța și disperarea ființei umane care le trăiește pe amândouă, în același ritm. Răzbate o atât de autentică percepere a existenței, cu dubla ei analiză, spre sine și spre exterior, cu o rămânere în trăirea clipei de o intensitate paradoxală. Blândețea cu care însă revine în universul domestic accentuează senzația de autenticitate umană: „culcușită în tandrețea ta/cu aromă de cafea și pasiflora” sau „uneori mă simt în viața mea/ca într-o vie gata de cules”. Prea-plinul existențial se revarsă în versuri, pe care cititorul le decriptează prin propriile simțuri. 

            Poeta mărturisește frust despre instrumentarul pe care îl are la îndemână, cel pe care îl folosește de fiecare dată pentru a „opera” realitatea, care nu i se supune: „am văzut ascunsul din lucruri/ grație chirurgiei moleculare/ pe anatomia nevăzutului”. Recursul la privirea întoarsă spre microcosmos face parte din aceeași recuzită a descoperirii și redescoperirii de sine, în multiple straturi, care se pliază, unele peste altele. Trăirea în timpul pandemiei o face să observe că sunt „vremuri cusute cu ață/înnodată”, sincope, pauze existențiale pe care fiecare ființă le percepe, acut sau blând. Căci astfel pot fi citite și volumele Rodicăi Braga: prin revoltă, prin violența imposibilității de a schimba lumea, dar și cu diafanul sufletului feminin care percepe lumea prin iubire, singura care o îmblânzește.