📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰
În curtea fostei Mănăstiri a Ursulinelor, printre grinzi, schele și studenți cu mâinile pline de praf și var, arhitectul Eugen Vaida își coordonează voluntarii cu calmul unui om obișnuit nu doar să repare clădiri, ci și să refacă legătura comunității cu propriul trecut. Aici răsfoim file de istorie care nu se povestesc, ci se descoperă în ziduri, dar și file noi despre procesul de restaurare și conservare a unui monument istoric clasificat în categoria A – de importanță națională și universală, așa cum indică și codul oficial al bisericii ansamblului: SB-II-m-A-12091.01.
Arhiva uitată sau neglijată
Fosta Mănăstire a Ursulinelor din Sibiu este unul dintre cele mai vechi ansambluri monastice ale orașului, purtând în zidurile sale urmele unei istorii care începe în Evul Mediu timpuriu. Pe acest loc a funcționat inițial o mănăstire dominicană ridicată în secolele XII–XIII, una dintre cele mai importante instituții religioase ale Sibiului medieval. Biserica gotică, menționată documentar în 1474, era însoțită de o bibliotecă, spații de învățământ și un crucifix monumental datat în 1417 – mărturie a prestigiului comunității dominicane. Călugării dominicani au locuit aici până în 1543, când, în urma Reformei, ansamblul a trecut în posesia luteranilor. În secolele următoare, complexul a continuat să funcționeze ca spațiu educațional, păstrându-și rolul cultural în comunitate. În 1728, odată cu instaurarea administrației austriece, la Sibiu au fost aduse călugărițele ursuline din Pojon (astăzi Bratislava), iar întregul complex al fostei mănăstiri dominicane le-a fost atribuit. Ursulinele trăiau în comunitate monastică, administrau mănăstirea și biserica și se ocupau de educația fetelor, dezvoltând una dintre cele mai importante școli de fete din Transilvania.
După plecarea Ordinului, începând cu 1776, Ordinul Ursulinelor a preluat oficial complexul, transformându-l într-o mănăstire și într-o instituție de învățământ pentru fete – una dintre primele de acest fel din Transilvania. Călugărițele au adaptat spațiile existente, au introdus noi funcțiuni și au păstrat o parte importantă a arhitecturii gotice și baroce. Activitatea lor educațională a avut un impact major asupra orașului, contribuind la formarea unei elite feminine într-o epocă în care accesul la educație era limitat. Odată cu schimbările politice din secolul al XX-lea, ansamblul a fost preluat de stat și integrat în sistemul educațional al orașului. Clădirile au suferit doar modificări minore, necesare funcționării ca unitate de învățământ. Aici a funcționat Liceul Pedagogic din Sibiu, continuând tradiția educațională începută de dominicani și dezvoltată de Ursuline. Desființarea liceului, după 1990, a fost determinată de reorganizările administrative și de degradarea avansată a clădirilor istorice, care nu mai corespundeau cerințelor moderne de siguranță. Mutarea activității școlare a permis eliberarea ansamblului pentru lucrări de conservare, absolut necesare pentru un monument de asemenea importanță. Ulterior, ansamblul a fost retrocedat parțial Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), care oficiază slujbe aici din 1992. Retrocedarea nu a inclus și clădirile monastice, transformate de mult timp în spații școlare, acestea rămânând în proprietatea statului.
Situația juridică actuală
În baza legislației privind protejarea patrimoniului cultural, prin Legea nr. 422/2001, o parte din ansamblul inițial urma să fie preluată de Muzeul Național Brukenthal. Ulterior, administrarea a revenit Fundației Brukenthal von Studio, care, în baza unui contract, are obligația legală de conservare, restaurare și valorificare culturală a clădirilor. Biserica este folosită de comunitatea greco-catolică în baza dreptului de folosință acordat după 1990. Denumirea Brukenthal von Studio, potrivit membrilor asociați – restauratori, conservatori și muzeografi ai Muzeului Național Brukenthal din Sibiu, precum și pictori, fotografi, sculptori și curatori (Laura Coltofean, Adrian Luca, Ilie Mitrea, Ioan Muntean, Andrei Popa, Cătălin Precup și Robert Strebeli) – este inspirată de dorința baronului Samuel von Brukenthal de a reuni în colecția sa artiștii contemporani ai epocii. În secolul al XIX-lea, potrivit Fundației Brukenthal von Studio, în Muzeul Brukenthal funcționa un studio dedicat artiștilor, unde aceștia puteau studia direct lucrările marilor maeștri din colecții. Spațiul devenise un loc de formare, reflecție și experiment – un laborator artistic în care tradiția era analizată, reinterpretată și transmisă mai departe. Această tradiție este continuată astăzi de grupul “Brukenthal de atelier”, format din profesioniști ai muzeului, un grup deschis colaborărilor și dialogului cu toți cei care împărtășesc o viziune clasică asupra artei contemporane. În acest context, noul administrator a apelat la Asociația Monumentum, una dintre cele mai active organizații dedicate protejării patrimoniului construit din România, pentru a interveni, pe baza unui proiect, în ansamblul fostei Mănăstiri a Ursulinelor.
În “anticamera” șantierului
Pentru a înțelege dinamica echipei coordonatoare și modul în care reușește să creeze un model sustenabil de protejare a patrimoniului încredințat Fundației Brukenthal von Studio, am pășit într-o zi însorită în curtea ansamblului care a aparținut fostei Mănăstiri a Ursulinelor, urmând traseul unei autoutilitare încărcate cu materiale oferite de STRABAG. Am aflat că este un partener strategic al proiectului, finanțat cu 50.000 de euro. Curțile interioare ne-au dezvăluit o organizare de șantier impecabilă: utilaje rânduite cu grijă, materiale depozitate atent, studenți și voluntari împărțiți în echipe de intervenție. Întrebat “pe cine caut”, am fost îndrumat spre intrarea din spatele fostului Liceu Pedagogic, unde se află “dirigintele de șantier”. Un voluntar m-a corectat: “Domnul Vaida Eugen este arhitect și coordonatorul nostru… acum avem ședința de lucru”.
Aflăm de la voluntari că arhitectul Eugen Vaida, specializat în patrimoniu rural, conduce Asociația Monumentum de două decenii și este una dintre cele mai influente voci în revitalizarea satului românesc și în promovarea tehnicilor tradiționale. “Ambulanța pentru Monumente a fost inițiată și coordonată de domnul Eugen Vaida, un proiect care a primit European Heritage Award / Europa Nostra 2020, la categoria Education, Training and Awareness Raising, proiectul câștigând și Premiul Publicului”, adaugă un student, care încheie conversația la sosirea arhitectului.
Entuziasmul voluntarilor îi amintește de anii tinereții. După un salut cordial, ne retragem departe de forfota șantierului și ne așezăm pe o stivă de lemne pentru a începe conversaţia. “Rădăcinile mele sunt legate de ținutul Văii Hârtibaciului. Aici m-am format într-un mediu în care patrimoniul construit era parte firească a vieții de zi cu zi. Regiunea este una dintre cele mai bogate din România în biserici fortificate, unde predomină arhitectura săsească și gospodăriile tradiționale. În copilărie am avut o sensibilitate aparte pentru autenticitate, meșteșug și istorie. De mic mi-a plăcut desenul și se spunea că am un talent nativ. Până la 16 ani nu mă vedeam în postura actuală, deși îmi plăcea arhitectura. Eram în perioada în care încercam să înțeleg materialele naturale și fragilitatea patrimoniului rural, pornind chiar de la case vechi și de la șurile masive. Când am terminat Liceul Brukenthal, simțeam deja că sunt pasionat de patrimoniu”.
Declik-u ”din biroul tatălui”
“În anii ’70 nu existau prea mulți profesori în zonele rurale, iar unii predau simultan sport, desen și geografie. Tatăl meu, profesor de sport în Nocrich, a fost unul dintre cei care nu au fugit de mediul rural. Îi admiram talentul artistic văzând desenele în care reproducea case și obiecte vechi. Într-un colț al cancelariei, mi-au atras atenția trei căncee de apă, sparte, rătăcite printre rucsaci, mingi de fotbal și alte echipamente sportive. Mirajul lor venea din stilul tradițional săsesc, din tehnica de olărit specifică zonei Hârtibaciului și din particularitățile estetice și funcționale ale ceramicii locale. Îmi amintesc cum tata a tresărit văzând interesul meu pentru ele și mi-a spus: «Dacă într-adevăr te fascinează această ceramică, merită să te duci în Săsăuși». Cred că în sinea lui era bucuros să constate că fiul său este atras de patrimoniul rural, așa cum fusese și el. Privind înapoi, pot spune că el mi-a cultivat acest har nativ”, mai povesteşte arhitectul.
Atlantida patrimoniului din Săsăuși, descoperită pe bicicletă
”Sub impulsul vorbelor lui, nu am stat mult pe gânduri. Am urcat pe bicicleta tatălui meu și am pornit spre Săsăuși. Acolo am descoperit o adevărată «Atlantidă» a patrimoniului local părăsit și degradat. În acel arc peste timp am intrat sfios într-o lume istorică suspendată. Într-o casă abandonată am găsit câteva obiecte lăsate de proprietari. Pe o masă plină de praf am zărit un canceu spart, iar într-o laviță o față de pernă brodată, îngălbenită. Le-am dus acasă. Ulterior am pornit prin sate, tot pe bicicletă, căutând haine, icoane, mobilier vechi. Ce putea fi restaurat cumpăram, iar obiectele și-au găsit locul într-o colecție-martor în camerele casei părintești. Când fratele meu a cumpărat o casă, am decis să mutăm acolo întreaga colecție. Din păcate, nu am găsit o soluție muzeală sustenabilă pentru a o face accesibilă turiștilor curioși. Am terminat liceul la Brukenthal și i-am avut profesori pe Klaus Iohannis la fizică, pe Martin Bottesch și pe Paul Philippi la geografie. Poate că din acest profil lipsea acea practică profesională care mi-a purtat pașii spre arhitectură. Mă refer la anii în care am lucrat cot la cot cu tatăl meu în construcții încă de la 12 ani. Așa am participat la ridicarea unei ferme, a unui solar… O perioadă pentru care îi rămân profund recunoscător tatălui meu, care acum are 78 de ani, dar și mamei, la fel de implicată. După finalizarea studiilor de arhitectură la București, am revenit acasă pentru a continua să salvez patrimoniul descoperit în copilărie”, mai spune arhitectul Eugen Vaida.
Despre activitățile din Viscri
“Prin intermediul unui prieten scriitor am avut onoarea de a purta un dialog neconvențional cu Regele Charles al III-lea. Majestatea Sa a fost impresionată de implicarea mea în prezervarea și restaurarea patrimoniului tradițional. Am reținut din discuția noastră dorința lui profundă: aceea de a insufla copiilor dragostea față de trecut și față de valorile lui, pentru că «ei vor duce mai departe moștenirea aceasta valoroasă, care ne dă identitate și sens». Așa mi-a fost încredințată coordonarea The Prince’s Foundation România, o perioadă în care m-am simțit teleportat într-un timp trecut, cu o dedicație totală. În acei ani am organizat campanii de conștientizare și am adus peste 1.000 de proprietari de case tradiționale la Viscri, pentru a vedea concret cum poate fi restaurat un sat. Inspirați de modelul fundației engleze, în 2016 am constituit Asociația Monumentum, împreună cu Veronica Vaida și alți specialiști. Ulterior, la inițiativa Cătălinei Bolborea, am lansat marca Ambulanța pentru Monumente, un demers care astăzi este implementat în toată țara de alte nouă asociații afiliate. În tot acest răstimp, în cadrul Asociației Monumentum am conceput – ca autor sau coautor – 55 de ghiduri de proiectare contextuală și am activat în comisii de avizare și jurii profesionale din domeniul arhitecturii și patrimoniului”, adaugă arhitectul.
Care a fost prima intervenție mai dragă
”Locul natal nu este doar un reper geografic, ci sursa identității mele profesionale și motorul misiunii de a proteja patrimoniul românesc. Anul 2017 rămâne un reper sentimental pentru mine: atunci am lucrat la corul unei biserici din meleagurile natale, unde am pus țiglă pe acoperiș. Între timp, în zonă s-a constituit și o filială a Ambulanței pentru Monumente. Ulterior, la solicitarea unui medic dintr-un sat din Sălaj, am intervenit într-o biserică mică de lemn în care ploua. Omul ne-a convins să începem restaurarea mai repede, deși nu aveam suficiente fonduri. A mobilizat comunitatea, care ne-a asigurat cazare, masă și materialele necesare. În acel parteneriat, manopera și documentația noastră au fost gratuite. Marea mea satisfacție este că acest medic, Bogdan Pintea, s-a îndrăgostit atât de mult de patrimoniu, încât ulterior a făcut un master în domeniu și a înființat propria Ambulanță pentru Monumente în Sălaj. Pe parcursul intervențiilor noastre am constatat o mare piedică: absența meșterilor. De atunci ne-am concentrat și pe formarea lor, în spiritul și practica tradițională. Așa am ajuns să salvăm case pline de farmec, situate în apropierea unor orașe mari. Unele au primit o nouă viață: păstrăm aspectul exterior, restaurăm cu materiale tradiționale, iar interioarele le adaptăm unui confort minim contemporan. În acest demers am realizat și o hartă a meșterilor tradiționali – aproximativ 700 de persoane la nivel național. Din cauza ruperii lanțului de învățare, mulți nu mai ating nivelul predecesorilor, iar formarea lor a devenit tot responsabilitatea noastră”, îşi continuă povestirea arhitectul Vaida.
Ambulanța care dă pălărie și bocanci monumentelor
Deși Ambulanța pentru Monumente a salvat până acum peste o sută de clădiri istorice aflate în pericol iminent de colaps, proiectul de la Mănăstirea Ursulinelor este cel mai laborios. Corpul central are 40 metri lungime și o deschidere de 20 de metri. “Am mobilizat voluntari, meșteri și specialiști ai asociației, toți lucrând cu materiale tradiționale și cu multă experiență. Aici pregătim o intervenție care ne pune la încercare capacitatea tehnică. Pentru corpul central, unde toată țigla industrială este compromisă, au fost aduse 50.000 de țigle istorice tip solzi, pe care încercăm să le obținem prin donații. Am lansat un apel public, iar camioneta Ambulanței a preluat țigle chiar și de la 100 km distanță. Un sprijin esențial pentru a ne încadra în termen a venit din partea echipei STRABAG, implicată în lucrări majore: reparații la acoperișurile corpului central și ale fostei săli de sport, completarea elementelor șarpantei, înlocuirea lețurilor și a învelitorilor degradate”, mai spune arhitectul.
Cei 15 voluntari din București, Vâlcea și Sibiu au lucrat la chertarea elementelor de lemn, la înlocuirea pardoselii degradate din pod, la debarasarea molozului și la curățarea pieselor ceramice istorice găsite în pod. “Pentru această lucrare am cumpărat o macara nouă și alte utilaje. Șarpantele au rămas în mare parte, însă leții i-am mutat la distanțe egale pentru a evita infiltrarea apei până la sosirea noastră. Dincolo de corpul central – clădirea primară, cu amprenta perioadei gotice – am avut o intervenție consistentă într-o sală de sport edificată în secolul XX, acoperită cu tablă dublu făltuită. Am adus meșteri din Târnăveni, care practică această meserie de generații și am montat o nouă tablă făltuită. O altă problemă a fost tavanul sălii, prăbușit după ani de abandon. Am scos 40 m³ de moloz în șapte zile, moloz în care am găsit sute de artefacte din secolele XVIII–XIX și chiar din secolul XX. Acestea au fost selectate, puse în cutii și predate Fundației Brukenthal von Studio, ai cărei membri – fiind angajați ai Muzeului – le vor studia și valorifica. Pe 25 mai ne încheiem misiunea, «dând pălărie și bocanci» corpurilor de clădire ale Mănăstirii Ursulinelor. După noi, urmează un alt stagiu de restaurare, vizând interioarele și fațadele, pentru a reda ansamblului o nouă utilizare”, adaugă Eugen Vaida.
Despre dificultatea coordonării
”Există o vorbă care circulă despre noi: Ambulanța lucrează non-stop. Un sâmbure de adevăr este, căci muncim de luni până sâmbătă, iar duminicile sunt pentru odihnă și recuperare. Programul acesta este necesar: avem un front mare de lucru și trebuie să organizăm activitățile astfel încât să respectăm termenele. Colectivul este format din oameni muncitori, atenți, temeinici și pricepuți – criterii aplicate fără discriminare voluntarilor, studenților, profesorilor și meșterilor. Printre ei se află și fratele meu, apreciat pentru implicarea și exemplul său. Mă uitam la el cât de dedicat a fost în repararea acoperișului liceului unde a învățat. Această ardoare mi-a amintit de momentul în care a absolvit liceul cu gândul de a deveni restaurator, iar acum, după 24 de ani, visul lui a devenit realitate. O coordonare bună presupune și o relație armonioasă cu autoritățile – un capitol care, la Sibiu, ar putea fi mai bun. Poate acest aspect depinde și de carisma sau profilul profesional oricărui coordonator de șantier. Nu știu… Un aspect este cert. În această intervenție mă regăsesc și ca arhitect. Experiența acumulată la Institutul de Proiectare din București mi-a prins foarte bine pentru această lucrare majoră de la Sibiu. Mă bucur că am contribui la identitatea orașului”, concluzionează arhitectul.
Cosmin Pal
Ioana DEDU
Ștefania VESA
Ovidiu BOICA
Ovidiu BOICA
Ovidiu BOICA
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Ioana DEDU
Cosmin Pal
Ioana DEDU
Ioana DEDU
Ce frumos ar fi fost să interveniți și pe str. A. Șagu na!