Prof. Sorin Radu, rectorul ULBS: Cetățenii români… „servitorii” statului? Reflecții de Ziua Națională

1 decembrie 2025 ne găsește din nou într-un moment de cumpănă. Parcă nu scăpăm de acest sentiment.

Ziua Națională este trăită în moduri diferite de cetățenii României. Mulți, sub apăsarea problemelor cotidiene, o tratează ca pe o zi obișnuită, o zi de odihnă binemeritată, alții o serbează simbolic sau participând activ la evenimente organizate de autorități, care cinstesc în forme diferite memoria înaintașilor, sau vizitând târgurile de Crăciun.

E o altă zi în care „locatarii vremelnici” ai instituțiilor statului își aduc aminte de popor, de cetățeni, transmițând mesaje prin care își manifestă patriotismul, făcând efortul să se poziționeze „echilibrat” între valorile democratice, europene și expresiile naționalist-populiste și urmărind reacțiile din social-media, cu teama de a nu fi alunecat prea mult nici într-o direcție, nici în alta.

Pentru alții, poate fi o zi în care se face bilanțul anului ce stă să se încheie, pentru a ne uita în urmă, sau chiar o zi de reflecție asupra semnificației Zilei Naționale pentru români, sperând timid că poate de mâine vom apuca pe o cale mai sănătoasă.

La mai bine de 166 de ani de la fondarea statului național român și la 107 ani de la Marea Unire, evoluăm în cadrul unui model politic în care statul a prevalat mereu în fața cetățeanului, indiferent de schimbarea regimurilor politice. Statul, pe primul loc- și apoi cetățeanul. Mai tot ce s-a construit, reformele legiferate, mai mult sau mai puțin profunde, au vizat constant întărirea statului și, colateral, sprijinirea cetățeanului. Și aceasta în condițiile în care s-a clamat constant nevoia democratizării, nevoia de a educa cetățenii în spirit cetățenesc.

În momentele de cumpănă prin care a trecut România, mereu s-a salvat statul și a contat prea puțin ce se întâmplă cu cetățeanul. Ca să invoc un singur exemplu, când România Mare era sfârtecată în anul 1940, statul a rezistat, dar pe prea puțini i-a interesat ce s-a întâmplat cu cetățenii români care au rămas în teritoriile cedate, sau ce s-a ales de viața celor care au fost nevoiți să aleagă calea refugiului.

Când ceva nu a mers bine, tot cetățeanul era cel vinovat, pentru că era analfabet, mai nou analfabet funcțional, pentru că era nepregătit pentru a înțelege marile reforme, marile schimbări. Dar statul este mereu salvat prin efortul, prin sacrificiile cetățenilor. În mod constant, cetățeanul este lăsat în urmă de interesul de a apăra statul. Nu e locul să dezvoltăm ideea aceasta și nici să ne întrebăm prea mult ce este statul.

Poate este momentul să înțelegem cu adevărat paradigma democrației și să apărăm cetățeanul, omul, cel care sprijină instituțiile și care conferă puterea. Poate că este momentul în care grija statului față de cetățean să primeze.

Blocajul reformei statului poate că vine dintr-o înțelegere greșită sau diferită a paradigmei de funcționare a acestuia. Poate că a sosit timpul în care statul să fie „servitorul” cetățeanului și nu cetățeanul „să servească” statului, așa cum se întâmplă de mai bine de un secol și jumătate.

Această perspectivă de a admira rolul activ al statului a fost și este cultivată de reprezentanții instituțiilor publice de tot felul. Educația însăși este captivă acestui model. Școala, educația, nu vor fi niciodată priorități naționale în sens real, cu corespondență pe măsură în finanțare și status, dacă vom rămâne prizonierii concepției „cetățeanul pe locul doi”. Democrația, dezvoltarea sustenabilă în toate direcțiile, presupune educație, iar statul ar trebui să fie în slujba cetățeanului și educația să fie înțeleasă drept o investiție pentru o lume echitabilă a viitorului.

De Ziua Națională serbăm statul, România, sau omul, cetățeanul? Eu cred că trebuie respectate, admirate și serbate deopotrivă. Eu cred că de Ziua Națională merită, măcar pentru o clipă, să ne întoarcem în timp și să reflectăm asupra modului în care s-a întemeiat și a evoluat România și să aducem recunoștință celor care au înțeles să apere, uneori cu prețul vieții, țara și cetățenii ei. Dar oamenii, cetățenii, nu mai trebuie lăsați în urmă.

La 166 de ani de statalitate în înțelegere modernă, putem aprecia că, în timp istoric, suntem un stat tânăr, dar, așa cum argumenta Friedrich Hayek, condițiile stabilite de o guvernare samavolnică pot ucide libertatea, cetățenia și inițiativa privată.

Așa cum e, România merită și trebuie iubită! Ține de noi să o facem mai bună și e datoria noastră față de generațiile viitoare.

La mulți ani, cetățeni Români!

La mulți ani, România!

Prof. Sorin Radu,

Rector al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu