Prima noapte cu vorbele, ultima noapte a fost la fel

Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti

Se spune – şi unii mai cred în afirmaţii cu scopul întârziat prin mesaje belicoase – că perioada interbelică (românească) ne-a compromis, politic şi social, şi se repetă o teză manufacturată, conform căreia doar literatura şi artele au definit două decenii iluzorii. Mai există o teorie, adaptată contextului previzibil al primului deceniu post-belic, prin care în ţările estice ale Europei sfârşitul războiului a fost o binecuvântare pentru "noua literatură". Depinde de unde şi când începi să numeri "avantajele" războiului, înşirate pe o diagonală frântă, care a biciuit şi intersectat literatura. 
Ce înseamnă "perioadă interbelică"? Când generaţiile îşi comprimă curiozităţile, nu e motiv de protecţie a lecturilor celor care nu mai "ştiu" să citească. E cum ai ascunde o locomotivă în depoul din biliotecă.
E o coincidenţă când citim, dar nu se nimereşte să fie aceeaşi literatură? Or, vorbele nu mai sunt aceleaşi cuvinte din altă carte. Să fie ceea ce ne închipuim o existenţă interbelică, în extensie prin inversiune? Un semn de carte, un sumar temporal, o parcare naţională (deci, temporară) ca un experiment în spaţiul nimănui – nu-mi place cum sună în limba engleză, de parcă ar fi anunţul deasupra ghişeului dintr-o gară părăsită, pentru bagajele pierdute, uitate sau furate-sau doar adăpostul între două nopţi ne-sfârşite?
Sunt scrise altfel, deci altcumva citite, cărţile dintre războaie-sau chiar despre conflagraţii epice şi adaptate scenariilor prozaice, uneori prea evidente prin comercializarea stilului-şi totuşi, nu . Ar fi o afirmaţie de nefolosit la adăpostul "crizei" prin care s-au reinterpretat perioade, obiceiuri şi nedumeriri. Aceleaşi cărţi, aceleaşi crime şi aceleaşi motivaţii politice s-au petrecut exact la timpul lor. 
Fixismele despre perioada interbelică nu au remediu moral, nici convenabil. Poate desuet-convenţional, fiind vorba despre fascinanta perioadă care a existat în interiorul literaturii. Nu ştiu de ce unii cred (încă îşi doresc) că ar fi trebuit să trăiască "atunci".
Cuvintele nu sunt numerotate, pe etape ante sau post vorbite. Sunt coincidenţe comprimate între două decenii dintre tranşeele unei pauze prea scurte pentru ce a urmat. Totuşi, cele mai acceptate vorbe s-au spus în locul (în lipsa) cuvintelor, din prima până-n ultima noapte, când totul a revenit, prin redefinirea lecturii unei frânturi din secolul prea repede uitat între parantezele dintre două decenii.
Cărţile sunt recitite în funcţie de gradul de interzicere al amintirilor, ceea ce nu e grav, din moment ce nu se mai citeşte. Rămâne problema memoriei, crucificată între două războaie şi mumificată în expresia ironică a unei fiinţe care, până nu de mult, avea statut de cititor, şi printre cuvinte şi în stelele ultimei nopţi…