Povestea lui Bebe Emanuel, interpretul crescut la casa de copii care a ajuns să fie nelipsit de la majoratele sibienilor

De cele mai multe ori, când vedem artistul pe scenă, scăldat în lumina reflectoarelor, având publicul alături, fredonând împreună fiecare vers, nu ne imaginăm câte sute, poate mii de ore de muncă, câte sacrificii sunt în spatele show-ului acela. Totul pare roz, artistul parcă s-a născut având talentul frate geamăn, are o mare stea norocoasă numai a lui. Dar, aproape de fiecare dată, în spatele imaginii ireproşabile există o poveste care arde de nerăbdare să fie făcută cunoscută. Sacrificiu, ambiţie, voinţă de fier sunt doar câteva dintre cuvintele care i-ar putea descrie parcursul până la momentul la care el, artistul, face show pe scenă, iar tu te numeri printre cei care se bucură de acest spectacol şi care-l idolatrizează.

Un astfel de drum anevoios, până a ajunge să se numere printre idolii adolescenţilor din Sibiu (şi nu numai) l-a avut de parcurs şi Bebe Emanuel. Nu, nu este numele de scenă, aşa se numeşte în acte, Bebe fiind numele de familie. A avut o copilărie grea, o recunoaşte. De fapt, mai potrivit ar fi să spunem că n-a prea avut copilărie, chiar el recunoscând că nu-şi aminteşte prea multe până la o anumită vârstă. Iar apoi, a devenit copilul-problemă. Nu se sfieşte s-o spună, la fel cum nu se sfieşte să recunoască faptul că problemele cu stupefiante ale părinţilor i-au schimbat viaţa cu 180 de grade. A ajuns la casa de copii, dar a avut şansa de a se refugia în muzică. Spune că muzica şi Dumnezeu l-au salvat, punându-l pe drumul pe care a păşit în urmă cu câţiva ani alături de soţia lui, „cel mai perfect om pe care l-am cunoscut”, care-i este alături pe scenă şi care, chiar el o susţine, este „drogul” lui.

La doar al treilea interviu din carieră, deşi are 30 de ani, Bebe Emanuel şi-a deschis inima pentru cititorii TRIBUNEI, vorbind deschis despre copilăria sa, petrecută la casa de copii, muzică, tinerii care-l înconjoară la fiecare show şi cărora le transmite că ar fi bine să înveţe câte ceva din povestea lui de viaţă. A urcat pentru prima dată pe o scenă la 8 ani, susţinând că muzica a fost singura limbă în care a putut să-și exprime sentimentele fără să fie judecat, dar pentru început n-a ales microfonul, mâinile sale mici găsind ritmul la tobe.

Evoluția sa artistică a fost un labirint de căutări. Îl atrăgeau stilurile rafinate, de la rock-ul domestic al trupei Holograf, la complexitatea ritmurilor latino, flamenco sau jazz, dar până la urmă destinul l-a îndrumat spre muzică de petrecere şi manele. Bebe a înțeles că arta nu înseamnă să pari ceea ce nu ești, ci să transformi „sângele de rom” și trăirile autentice într-o formă de bucurie pentru ceilalți.

În viața lui Bebe Emanuel, succesul nu se măsoară în cifre, ci în liniștea de acasă. Vorbește cu o emoție sfântă despre soția sa, pilonul care îi susține întregul univers, pentru ea compunând piesa „Eu te iubesc în felul meu”. Mesajul pe care vrea să-l transmită e ca o palmă dată materialismului orb: „Viața nu înseamnă doar bani, mașini sau succesul exterior”, mai spune el.

Dar despre toate astea, pe larg, în interviul acordat EXCLUSIV cotidianului TRIBUNA. Iată-l:

– Dintre toate melodiile tale, care îţi merge cel mai mult la suflet?

– Eu am compus o melodie pentru soţia mea. La vremea respectivă era doar iubita mea. Se numeşte „Eu te iubesc în felul meu”. O găsiţi şi pe canalul meu de YouTube. Pe viitor, vreau să o modific. Ea este melodia mea preferată, cea mai frumoasă melodie.

– Cum v-aţi cunoscut, care este povestea voastră specială?

– Relaţia noastră a început mult mai târziu decât ne-am cunoscut. Eu am făcut parte dintr-un proiect, acolo ne-am cunoscut, numai că la început nu a fost o relaţie de dragoste. Eu am vrut să o sprijin pe ea să-şi termine studiile. Eu nu mi-am terminat studiile, aşa că mi-am dorit tare mult ca ea să le termine. După care, ea s-a mutat în Sibiu şi de acolo a pornit relaţia noastră. Deci, de pe la vârsta de 16 ani a pornit relaţia noastră.

 La casa de copii de mic, din cauza problemelor părinţilor cu stupefiantele

– Până la muzică… Cum a fost copilăria ta?

– Copilăria mea… Eu am ajuns la casa de copii pentru că părinţii mei au fost consumatori de substanţe interzise. Mai exact heroină. Ei au avut o situaţie foarte bună din punct de vedere financiar, ne permiteam să stăm în familia noastră. Eu mai am un frate geamăn. Statul ne-a preluat, văzând că ei (n.a. părinţii) nu se ocupă de noi şi noi, copiii, mici fiind, umblam mai mult pe străzi. Şi am ajuns la casa de copii. De-acolo a început totul. Nu îmi aduc aminte prea multe din trecutul meu de dinainte de a ajunge la centru. Ştiu doar că eram foarte chinuiţi şi tatăl nu mai era conştient datorită substanţelor pe care le consuma. Eram loviţi, abuzaţi fizic, adică ne agresa. Nu mergeam la şcoală, nu eram întreţinuţi aşa cum trebuie să fie orice copil.

După ce am ajuns la centru, am descoperit muzica. Şi acolo, pe vremea aceea, duceam o viaţă foarte grea până s-a intrat în Uniunea Europeană, în 2007. La Ploieşti am ajuns pentru că acolo era centrul unde se primeau copiii de sub 4 ani , sau ceva de genul.

– Ai avut de suferit şi altfel după toate astea?

– Circulă zvonuri cum că şi eu aş fi consumat astfel de substanţe, că de aceea am toată această energie. Substanţele astea mi-au distrus familia, dar nu şi pe mine, pentru că niciodată nu m-am atins de aşa ceva.  Nu! Energia mea vine de la Dumnezeu, din dragostea faţă de muzică. Înainte să fac bani din muzică, eu iubesc muzica, iubesc ceea ce fac. Sincer să fiu, vă zic cu mâna pe inimă, când îmi privesc soţia şi văd ce frumoasă e, este cel mai perfect om pe care l-am întâlnit în viaţa mea, efectiv eu îmi încarc bateriile. Am avut momente când eram obosit, nu mai puteam vorbi pur şi simplu, dar trebuia să urc pe scenă… Îmi zâmbea soţia mea şi începeam să cant pur şi simplu. După ce se termina evenimentul, nu mai vorbeam, nu mai puteam să vorbesc. Adică soţia mea este drogul meu. Şi echipa mea, şi oamenii care mă angajează, ei îmi dau energie.

– Ţi-ai revăzut părinţii după ce ai ajuns la casa de copii?

– Pe mama am întâlnit-o foarte târziu, la 13 ani. A venit de vreo două ori la noi în Centru, după care noi am vizitat-o, pentru că ambii părinţi au fost închişi pentru consum sau trafic de droguri, ce or fi făcut ei. Pe mama mi-o aduc aminte când am văzut-o prima oară la penitenciar. Centrul unde am stat eu a aranjat o vizită, să mergem să ne vedem mama. A fost prima noastră vizită, am văzut-o, am vorbit. Şi cu tata la fel.

Mama s-a eliberat şi l-a luat pe fratele meu acasă. (…) Apoi mama a început să consume din nou substanţe. Foarte trist. Şi iar s-a distrus familia. În prezent, mama e închisă din nou, pentru că nu s-a putut controla. O aştept acasă. O vizitez ori de câte ori pot, o susţin şi o ajut.

Ce pot să mai spun despre mama? Este o femeie foarte puternică, o femeie care regretă tot ceea ce a făcut, care luptă să-şi recupereze anii pierduţi.

– Cred că toate astea te-au ajutat să te maturizezi înainte de vreme…

– Ce să zic? Pentru copiii care nu-şi ascultă părinţii, să ştiţi că eu n-am avut pe cine să ascult, dar le sunt alături părinţilor, sunt părinţii mei şi orice s-ar întâmpla, datorită lor sunt astăzi aici şi datorită lor şi lui Dumnezeu sunt omul de astăzi şi pot să-i bucur pe oameni. Atât de bine a făcut mama că m-a adus pe lume şi foarte mulţi oameni zâmbesc ascultându-mi muzica şi datorită mamei. Nu sunt cel mai bun, nici cel mai mic, nici cel mai mare, sunt un om care iubeşte ceea ce face şi asta e mai important decât orice altceva.

Iar pe părinţi, îi îndemn să fie mai atenţi cu copiii lor şi să înţeleagă că nu doar banii, maşina sau cadourile scumpe îi fac fericiţi pe copiii lor, să caute să rezolve problema acolo unde ea chiar există şi copiii să fie atenţi cu cine umblă, unde umblă, să se bucure de viaţă.

– Trebuie să recunosc că, atunci când am vrut să ne spui câte ceva despre copilăria ta, m-aş fi aşteptat la cu totul altceva, la năzbâtiile pe care le-ai făcut, de exemplu…

– Mă băteam la şcoală, fugeam de la şcoală. Am dat foc la catedră. Ce să mai zic? Am inundat toată baia din şcoală… Câte n-am făcut cu prietenii mei. De fumat, nu am fumat. Ca o paranteză, sunt pasionat, în schimb, de narghilea. Dar nu consum alcool, nu consum alte substanţe şi nu îndemn pe nimeni să o facă. Nici măcar să fumeze. De-abia reuşesc cu soţia, să o fac să nu mai fumeze.

Prima dată, la tobe. Avea 8 ani

– Când ai urcat pentru prima dată pe scenă?

– Aveam 8 ani când am urcat prima dată pe scenă, dar nu cântam cu vocea, eram la tobe. Cu vocea, aveam 15 ani şi a fost un moment foarte, foarte emoţionant, pentru că ştiam doar câteva melodii, nu aveam încredere în mine, dar când am văzut cum a reacţionat publicul la vocea mea şi la ceea ce fac eu pe scenă, am fost uimit. Iar primul concert l-am avut în Austria.

– Câte concerte ai pe lună? Mai ai timp şi de viaţa ta personală? Ştiu că eşti căsătorit…

– De obicei am 6-7 concerte şi evenimente private pe lună. Cred că sunt unul dintre cei mai de succes muzicanţi pentru majorate la momentul actual, având în vedere că sunt pe placul tinerilor.

Iar legat de viaţa personală, ce să spun, am timp şi nu prea. Adică am timp să ies în oraş, am timp să-mi fac viaţa aşa cum mi-o doresc eu, doar că, în ultima vreme, este mai greu să petrec mai mult timp cu soţia, având în vedere că ea şi lucrează în timpul săptămânii. Am lucrat împreună, dar a trebuit să demisionez pentru că nu mai puteam face faţă. Programul era foarte încărcat. Văd că ea m-a întrecut, încă face faţă. E foarte tare.

E fan Holograf şi şi-ar fi dorit să cânte muzică latino şi flamenco

– Cum ai ajuns la muzică? De ce manele?

– Muzica mă defineşte. Pe mine, muzica m-a salvat. Când eram mic, am fost un copil problemă. Când spun un copil problemă… Făceam numai tâmpenii şi nu probleme minore, pe care le face orice copil. Ceva mai… deplasate. Doar că, pe mine, muzica m-a salvat, e tot ceea ce sunt eu astăzi.

Cum am ajuns la manele? La început nu am cântat manele. Îmi plăceau, pentru că sunt ţigan, prin venele mele curge sânge de ţigan şi am muzica în mine. Vorbesc cu ceva emoţii pentru că sunt doar la al treilea interviu. Dar, vreau să spun că eu iubesc foarte mult muzica uşoară şi iubesc foarte mult Holograf. Am fost pasionat de ceea ce fac ei. În plus, îmi doream să cânt ca Pepe şi Holograf, îmi doream să cânt alte stiluri, latino, flamenco sau muzică uşoară, pop, puţin spre jazz. Nu mă vedeam (n.a. la manele). Am cântat la un eveniment o manea, se numeşte “Din dragoste pentru tine aş muri”. Şi de acolo, mi-a plăcut şi mie şi atunci cu adevărat am simţit că publicul a înţeles ceea ce cânt şi că aia mă defineşte. Şi aşa am urcat, am tot urcat. Am cântat o melodie de la Salam, una de la Vali Vijelie, de la Adrian (n.a. Copilu’ Minune), până în prezent, de la BDLP (n.a. Bogdan de la Ploieşti).

– Ţi s-a cerut vreodată să cânţi şi altceva în afară de ceea ce cânţi tu?

– Da, dar foarte puţin şi este trist pentru mine că nu m-au putut cunoaşte în adevăratul sens al cuvântului, cine sunt cu adevărat. Probabil se va întâmpla asta pe viitor.

– Cum e în lumea showbiz-ului? Cu cine te-ai împrietenit?

– E foarte greu. Eu sunt la început de drum, cum s-ar spune, dar muncesc de foarte mulţi ani ca să fiu la începutul ăsta de drum şi se poate spune că e foarte greu. Într-adevăr, se poate spune că e mult mai uşor să ajungi la public, la oameni, pentru că avem Tik Tok, YouTube şi tot ce înseamnă internet. Dar, e foarte greu să ajungi acolo, sus, pentru că sunt alţii care sunt deja acolo şi e cam greu să le iei locul, sau să vii cu ceva nou. Ca să vii cu ceva nou, trebuie să iei puţin de la fiecare, de la X, Y, Z şi aşa mai departe. Aşa, o legătură special nu am cu nimeni cunoscut din industria asta. Mă înţeleg bine şi mai vorbim din când în când cu Bogdan de la Ploieşti, pentru că eu am venit la Big Up Music şi se va ocupa cât va putea de ceea ce fac eu, de muzica mea şi aşa am intrat în legătură cu ei.

– Cum e în lumea artiştilor, vă ajutaţi, vă respectaţi între voi, sau e invidie, multă răutate, mâncătorie cum s-ar spune? E posibil ca noi, din afară, să vedem realitatea deformată şi apar, în plus, fel de fel de zvonuri…

– Ajutor e mult spus. Dar nu am simţit, nu ştiu cum să zic, mâncătoria asta, dacă v-aţi exprimat aşa, pentru că eu sunt genul de om care îmi văd de treaba mea şi sunt farte liniştit, sunt foarte aşezat, am o familie frumoasă şi nu-mi trebuie nimic de la nimeni. Şi eu îmi văd de treaba mea. Şi îi apreciez pe toţi colegii mei, fie că sunt mai buni sau mai slabi. Suntem toţi la fel şi toţi facem asta din pasiune. Pentru mine, nu e important cine cântă mai bine, ci cine distrează mai bine oamenii.

– Ai o formaţie, un band în spate?

– Da, am o echipă.

– Face parte şi soţia ta din ea?

– Da, soţia cântă cu mine. Mai am şi alţi colegi de trupă. Nu toţi, dar majoritatea au copilărit cu mine, mai exact la casa de copii. Acolo am format o legătură, ne avem ca fraţii şi muncim şi în zilele astea împreună. Ei sunt, la fel ca şi mine, din Bucureşti şi am copilărit în Ploieşti.

– Şi BDLP e tot din Ploieşti…

– Eu nu sunt chiar din zonă, dar acolo se nasc talentele (zâmbeşte). Dar am în trupă şi un băiat din Tălmaciu, pe Ciprian Voicu. El strudiază la Drept şi e şi muzicant. Deci, e wow pentru mine şi îl susţin să-şi termine studiile, să facă ceea ce îşi doreşte. Şi susţin toţi tinerii, să studieze, pentru că e păcat să nu. Nu toţi se nasc cu harul pe care l-am primit eu de la Dumnezeu şi trebuie fiecare să avem o meserie.

– Care este artistul tău preferat?

– Florin Salam. Omul ăsta, pentru mine… Nu asta, cu regele manelelor, mi se pare o chestie, aşa, la mişto spusă. Este omul, după mine, care a creat acest gen şi, datorită lui, toţi facem asta astăzi. E un exemplu pentru noi, pentru toţi muzicanţii, indiferent că unii recunosc, alţii nu. Dintre toţi, el este „vinovatul” pentru tot ceea ce se întâmplă acum.

Dar, în momentul de faţă, spre cine mă ghidez eu, este Bogdan de la Ploieşti. Adică mesajul lui, ca şi muzică şi text, ca linie este mult mai apropiat de ceea ce simt eu în momentul de faţă. Şi cânt mai mult după el pentru că-mi place ceea ce face el, dar nu copiez, asta trebuie să înţeleagă lumea, numai că mă adaptez. Asta le place tuturor la Bogdan, că are mesaje frumoase şi e pe placul tuturor, cred, în momentul de faţă. Bogdan de la Ploieşti este unul dintre cei mai iubiţi artişti ai României, nu mai este lăutar, este artist pentru mine.

Mesaj pentru tineri: „Să trăiască momentele cu adevărat”

– Publicul tău e alcătuit în marea lui majoritate din tineri. Ai vreun mesaj pentru ei?

– Să încerce să iubească mai mult şi să-şi trăiască momentele cu adevărat. Este un mesaj care poate ajunge mai repede la tinerii din ziua de atăzi. Merg foarte des la petrecerile lor şi am început să-I cunosc pe majoritatea. Simt că nu se mai distrează, nu îi mai bucură nimic. Eu, Bebe, dacă aş vi avut un majorat… Eu n-am avut un majorat, dar cred că m-aş fi distrat de minune. Şi să înţeleagă că artistul care vine să le cânte, sau să-i bucure, omul ăla nu va fi niciodată acolo ca, nici nu ştiu cum să mă exprim exact, un clown. Artistul de acolo e să-i bucure pe ei. Eu n-o să pot să sar în sus pentru ei, ca ei să se bucure cu telefoanele-n mână. Ideea e că m-aş bucura dacă aş vedea mai mulţi tineri dacă s-ar bucura într-adevăr de ceea ce e în jurul lor. Stau cu telefoanele şi filmează întreg evenimentul. De ce mai angajaţi cameramani atunci? Adică, e păcat, e foarte trist. Uite, de exemplu, am fost la „Balul balurilor”… Toată lumea cu telefoanele şi în faţă. E trist, foarte trist. Să vedem bucurie. Merg la majorate. Parcă îi simt trişti. Nu ştiu de ce. Ei au energie, dar care nu e acolo. Bine, nu mă refer la toate majoratele, sau la toate nunţile, dar parcă nu mai e conexiunea aia. Vor doar să aibă cât mai multe, dar nu ştiu să se bucure.

– Ce părere ai despre copiii care provin din familii cu extrem de mult potenţial din punct de vedere financiar care, la majorat, primesc din partea părinţilor cadouri extrem de scumpe, maşini de zeci de mii de euro, cheia de la ditamai vilă, bussines-ul la cheie ş.a.m.d.?

– Nu sunt eu în măsură să vorbesc despre aşa ceva, dar eu cred că e prea mult pentru un copil care  nu ştie care-i sunt atribuţiile, care-i sunt obligaţiile şi nu mai ştie să aprecieze. Când primeşti totul, nu mai ştii să te bucuri, să apreciezi. Dacă mă năşteam şi eu într-o familie de oameni înstăriţi, aşa, poate eram şi eu un antreprenor, ceva, nu mai eram muzicant. Dar, nu, nu-s de acord cu treaba asta. Adică, trebuie să simtă foarte mult că a muncit.

– Care e cel mai impresionant cadou pe care i l-ai făcut?

– Noi nu ne-am permis foarte multe, având în vedere că am avut un trecut foarte greu. N-am avut o situaţie foarte bună. Noi, doar de un an şi jumătate, hai doi am început ă creştem şi din punct financiar, nu numai muzical şi primul cadou pe care i l-am făcut, mai scump, să zic aşa, a fost anul acesta, de ziua ei, i-am cumpărat un lănţic din aur, o pereche de cercei şi un inel. Şi cam atât! Şi am făcut  masă cu prietenii. Dar, nu ne-am permis să mergem, pentru că muncim foarte mult şi investim foarte mult în imaginea noastră, nu ne-am permis o vacanţă, să mergem, de exemplu, la Dubai, că tot cântăm despre Dubai. Şi să mergem la Dubai, să se dea o bombă ş.a.m.d. I-am spus: „Vezi, ce tot atâta Dubai, pentru că se aruncă cu bombe.

Trei săptămâni de pregătire pentru un show

– De unde Bebe Emanuel, e nume de scenă cumva?

– Bebe e numele meu de familie, iar Emanuel, prenumele. N-am vrut să pun Bebe Diamantul, Bebe Gladiatorul, ceva. Nu, Bebe Emanuel e numele meu şi e mult mai simplu.

– Cât munceşti pentru un concert, pentru pregătirea lui, înainte de a urca pe scenă?

– Spre exemplu, înainte de concertul ăsta mare, „Balul balurilor”, s-a muncit trei săptămâni. Să tregătim repertoriul, intervenţiile, melodiile în sine, cum intrăm, cine zice ce trebuie zis. Toate sunt calculate.

– Mai ai emoţii când intri pe scenă, sau ai trecut de etapa asta?

– Am, clar! Da, am şi chiar dacă îi cunosc pe mulţi dintre ei, din Sibiu în special. Ei văd evoluţia mea de la lună la lună, de la an la an şi pentru mine e o mare bucurie. Au venit tineri la mine cărora le-am cântat la ziua lor şi aveau 15 ani, să zicem, şi acum au 24. Şi îmi zic, „Bebe, hai să-ţi arăt un video!” Şi m-am bucurat foarte mult că fac parte din trecutul lor, din amintirile lor.

– Dacă n-ar fi fost să fie muzica, ce altceva ţi-ar fi plăcut să faci?

– Am fost pasionat de două lucruri. Croitor mi-ar fi plăcut să fiu, sau designer, ceva de genul ăsta. Îmi plăcea foarte mult să-mi fac eu hainele, să mi le rup, să le tai… La fel şi acum, eu îmi pregătesc hainele. A doua meserie? Nici nu ştiu dacă să zic… Mi-ar fi plăcut foarte mult să lucrez într-un hotel, dar cum: camerist. Îmi plăcea foarte mult să aranjez lenjeriile, să le calc… Acuma nu mai sunt aşa pasionat. Soţia poate spune mai multe, e bine că nu e aici (zâmbeşte). De când suntem împreună, mai mult se ocupă ea şi acum m-am mai detaşat de chestiile astea, dar înainte îmi călcam singur hainele.

– Crezi că ascensiunea ţi-a influenţat viaţa personală, oamenii se uită acum altfel la tine? 

– Da. Când eram la început de carieră, în Sibiu, mergeam cu autobuzul, şi-acum mai merg, că-mi place; eu nu am permis de conducere şi nici nu o să-l obţin, nu am atenţie, nu am răbdare; soţia a reuşit, dau eu, nu – şi luam loc lângă câte o doamnă pe scaun, îşi ţinea geanta strânsă, de zici că acum se răsturna maşina. Ca să nu le fur, mă gândesc.  Acum, mă sună doamnele să le cânt la majoratele copiilor. Rasismul există, şi nu doar de la români către ţigani, şi invers. Ăsta-i adevărul.

– Tu îşi compui versurile şi linia melodică a pieselor?

– Am şi melodii compuse de mine. M-am apucat serios de treaba asta şi sper să fie pe placul tinerilor. Poate le place şi ceea ce cânt eu, nu numai cover-urile. Şi mă pregătesc să cant şi muzică uşoară. O să postez pe Youtube şi peste tot. Sper să fie bine primită.

Foto: Răzvan NEGRU