O nuntă a fost mereu o nuntă. Adică un prilej de bucurie, visare și emoție, un prilej de a vedea iubirea ieșind din anonimat. Cred că în orice neam din lume, acolo unde iubirea e fundament nunții, aceasta este semn ceresc, răspuns al lui Dumnezeu la iubirea necondiționată a unor oameni. Suntem în contextul ultimului Paști din viața pământească a Dumnezeu-Omului. Spre momentul Golgotei, locul Nunții Fiului de Împărat despre care Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că se săvârșește pe Cruce. Sigur că în capitolul anterior pildei acesteia Matei ne vorbește despre intrarea în Ierusalim, alungarea vânzătorilor din Templu, despre smochinul neroditor  și pilda lucrătorilor răi. Pilda nunții fiului de împărat (Matei 22.1-14) este în fapt continuarea poveștii despre trădare, despre dorința unor slugoi de a avea ceea ce nu li se cuvine, sub nici o formă,  sub nici un chip. Așezați mereu în gestionarea unor bunuri și unor moșteniri sufletești la construcția cărora nu au lucrat sub nici un chip, daruri ale Împăratului-Stăpân, slugile care își pierd demnitatea de reprezentanți ai Stăpânului, crezându-se ei înșiși autoritatea. E ispita de mereu a celor puși să slujească, auto-idolatrizarea și pierderea respectului pentru Dumnezeu.

Nunta fiului de împărat nu este despre alta. Poftiții la nuntă, asemeni unor altora, poftiți cândva la cină care se trezesc abia atunci să își cumpere pământ, perechi de boi ori să se însoare, refuză o invitație. Nu voiesc să vină- scrie Matei- adâncind parcă răutatea comportamentului invitaților. Domnul însă ne prezintă un împărat înțelept și deschis, atent la nunta fiului, transformând într-un prânz de comuniune o cină cu prietenii ratată. Însă drama nunții este uciderea celor trimiși să invite la Nuntă, la masa Împăratului. Nu am nici o îndoială că Mântuitorul ne prezintă aici icoana unui popor încăpățânat, de generații chemate să împlinească Legea dar care își ucide profeții. Refuzul de participare la Nuntă e folosit de Hristos Domnul să ofere iconologia profeților uciși în misiunea vestirii Împărăției. Ba, mai mult, imaginea prietenilor Împăratului preocupați de țarină și neguțătorie face apel direct la preocupările celor din neamul lui Israel, preocupați de afacerile proprii și fără reacție la chemarea împăratului- prieten: „Veniți la nuntă!” (Matei 22.4). Nu-i interesează nunta ci doar poveștile despre ea. Când se cere efortul participării la eveniment se ascund în cotidian. Vă este cunoscută oare reacția aceasta?

Reacția furioasă a împăratului ne descoperă dreptatea acestuia. Este ceea ce uităm despre Dumnezeu-Împăratul Ceresc. Este Tată nostru care ne iubește, dar iubirea Sa este dreaptă, ține la toți copiii Săi dar nu riscă pierderea sufletelor lor. Aud des că Vechiul Testament este o lungă listă de războaie și gelozii ale lui Dumnezeu. Pentru cine citește întregul plan al Torrei și vocea de încurajare din Neviim și metafora de încurajare din Ketuviim  vede că toată educația prin dreptate pe care Dumnezeu o face poporului Său ales ducea spre Iubire. O Iubire care rostește pilda aceasta pentru a-i face pe oameni să înțeleagă că nu există refuz la chemarea lui Dumnezeu decât cu responsabilizare. Că nu există nici o chemare fără răspuns, chemare fără responsabilizare. Fie că vorbim de o persoană, fie de un popor.

Concluzia împăratului pare că privește clipa mesianică a Golgotei: „Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici!” (Matei 22.8). E judecata care tulbură groaznic pe farisei. Mai ales că la rigoriștii atenți doar la ei Domnul opune pe cei de la răspântiile drumurilor. Neamurile, în viziunea Evangheliei. Cei care străbăteau pustia să-i asculte cuvintele și să le împlinească, toți cei care locuiau la răspântii pentru că erau la răspântiile vieții. Orbii, șchiopii, bolnavii și paraliticii muribunzi, muribunzii care paralizau sufletele celor ce-i iubeau. Slugile împăratului, vădit vorbește despre slujitorii- apostoli, își poartă chemarea la răspântii. Știe stăpânul că acolo oamenii sunt flămânzi și triști dar și iubitori. Simt gestul de încurajare a împăratului către săracii din răspântii. Ei simt încurajarea. Putem bănui că din respect se schimbă de haine sau le iau pe cele mai curate ori își așează în curățenia peste zdreanța sărăciei. Nu moral- ne spune Matei că sunt adunați toți câți i-au găsit, și răi și buni, umplându-se sala de nuntă (triciclumul, după termenul roman al unei astfel de săli)- ci cu chemare. Cu puține exigențe, ar spune unii. Dar cu una minimă: să-ți pese că te-a chemat stăpânul la nunta fiului său. Intră împăratul și vede un singur om fără haină de nuntă. Fără veșmântul minimului efort de a fi la locul chemării în hainele chemării. Și împăratul nu-l admite. Arătând că mila nu este singurul motiv al invitației la nuntă ci și testarea pregătirii, înveșmântării.

Domnul știe bine ce zice. Veșmântul curat al săracilor era în opoziție cu înveșmântările  pline de îngâmfare ale fariseilor. Căci despre haina cea dinlăuntru, spălată în suferință, sărăcie și nădejde vorbește Iisus dinaintea împopoțonaților tuturor evurilor. Pedeapsa rostită de împărat era aceea pentru toți cei neatenți la darul chemării și iertării. Țineți minte, sunt convins, că o astfel de reacție are stăpânul datornicului ce nu-și iartă datornicul. Plângere și scrâșnire de dinți pare pedeapsa perfectă pentru unii care se tot plâng și plâng de invidie și scrâșnesc din dinți de obida reușitei celuilalt. Unii, să ne înțelegem, sunt în această pedeapsă încă din viața aceasta. Merg la nunta cerească doar spre a fi văzuți nu pentru a bucura pe Împărat cu decența lor.

Concluzia Domnului ne privește: „Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși”(Matei 22.14). Este semnul selecției dumnezeiești care se fundamentează pe dreptate. Orice chemare cere caracter, verticalitate și pocăință. Nimeni nu este fără păcat- în fond noi toți suntem „oameni la răspântii”- dar unor ne e lene și să ne schimbăm haina pentru invitația la nuntă. Haina pocăinței care face bucurie împăratului, pe care o poartă cu smerenie Fiul Împăratului Ceresc. La punctul de pornire spre culmea Golgotei, Hristos profețește cum jertfa Sa face posibilă Nunta întru Împărăție.

Pilda este rostită pentru toți. Nu știm ce au înțeles cei simplii, oamenii din răspântii ce-l ascultau pe Hristos Domnul. Se vor fi bucurat că-i încurajează, că-i susține. Oamenii nu au nevoie mai mult decât de iubire de la Dumnezeu. De cuvinte vii. Care să le învie încrederea în El. Fariseii însă reacționează ca niște „sătui” de Hristos. Era săptămâna care premergea Paștele, săptămână a iertării și răbdării aproapelui. Jertfa nu putea adusă nici șchioapă, nici invalidă în frumusețe. Jertfitorii se vădesc însă a fi urâți și urâtori deopotrivă. Fariseii țin sfat să-l prindă pe Iisus în cuvânt. Iritați, deranjați de inteligența rostitoare a Mântuitorului. Asemeni împăratului din parabolă Domnul știe că-i invită pe farisei fără rostul bucuriei în nuntă. Nu sunt capabili de bucurie așa cum orice funcționar al lui Dumnezeu poate avea orice, numai bucurie nu. Un soi de ratați în fericire, teoreticieni fără zâmbet curat.

Pe noi ne cheamă Hristos. Oameni de răspântii. Dezbrăcați de slava prieteniei cu împăratul, în primă fază istorică,  dar îmbrăcați în haina respectului pentru chemare. Este istoria fiecăruia dintre noi. Și a noastră ca popor din răspântie. Fie nouă după veșmântul smereniei și iubirii prin care ne dorim intrarea și trăirea întru Împărăție!