Oricine voiește să vină după Mine… (Marcu 8. 34-38)

Dacă ar trebui să caut un text definitoriu pentru Libertate m-aș opri, fără nici o rezervă, asupra acestor cuvinte ale Mântuitorului, care alcătuiesc fundamentul lecturii evanghelice din Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci: „Orice voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze. Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8. 34-35). Aceste „oricine”  nu este „oricinele” democratic aruncat în cultura alegerilor prin ideologic. Ci este un „oricine voiește să vină după Mine” adică poartă ca început și țintă a voinței sale urarea lui Hristos. Ba mai mult. „Oricine” despre care vorbește Hristos este acela are „se leapădă de sine” îi urmează Lui- adică se supune exigențelor Sale ori, dacă vreți, regulii Crucii. Disciplinei Crucii.

Poate părea greu de înțeles dar dacă se duce de râpă societalul din valorile noastre este pentru că în mijlocul acestuia am înfipt orice altceva decât Crucea lui Hristos. Am lăsat morala socială fără axă și asta a dus la ruinarea ei. Ce spune Domnul Hristos este limpede. Biserica- „oricine voiește să vină după Mine”- este o lume în care te lepezi de lume, iei crucea și-i urmezi. Orice încălcare a acestei morale duce cu sine la ruinarea credinței, la pierderea nădejdii și mai ales la împietrirea dragostei. Toate devin motive nu motivări. Simulacre ale rostirii de propagandă nu rostire de propovăduire. În cumpănă cu purtarea crucii stă mereu motivarea scăpării sufletului. De multe ori ne plângem că am obosit să plinim o misiune în Biserică, să trecem Crucea prin lume. O lume care te scuipă cu plăcerea cu care te aplaudă ori te înjură cu aceeași plăcere purtătoare odinioară de cuvintele vreunui respect ori bucurii. Ceea ce ne spune Domnul este că purtarea crucii nu este pentru frustrați, pentru cei care țin mai ales la comoditatea lor căreia, culmea, îi mai dau și numele de viață duhovnicească. Cine confundă propria limită culturală și forță duhovnicească cu purtarea crucii e în pericol să o scape de pe umerii lui Hristos Care o poartă pentru noi pe Golgota până la sfârșitul veacurilor.

Teama Mântuitorului de alunecare a credinței în gregară administrație de templu s-a vădit a fi corectă. El întreabă: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8. 36-37). La ce bun fuduleala noastră cu un creștinism istoric dacă refuzăm Istoriei de astăzi vestirea Evangheliei prin Ortodoxie? În ce mod ne luăm crucea dacă ea este tot mai cioplită după interese de grup și de nivel administrativ transformându-se mai mult în scară de cariere decât în axă a mărturisirii? Refuzul crucii stă în firea omului. E ecoul demisiei sale din Rai. Acolo unde pomul vieții preînchipuia slăvita Cruce. Dacă ne vrem în rai o putem face numai purtându-ne pomul Vieții prin viață. Nu e vorba aici doar de crucea-suferințelor ci și de crucea- împlinirilor. Să nu te facă bucuria împlinirii tale umane de suferința lui Hristos pentru ea este cel puțin la fel de important cu a nu uita în suferință de dulceața izbăvitoare a Crucii lui Hristos. Dacă vreți seamănă cu efortul nostru de a ne crește copiii. Mai întâi îi drăgălășim și-i purtăm în brațe, apoi ne plimbăm cu ei de mână și apoi, când se desprind de noi, îi privim de aproape apoi tot mai de departe să meargă cât mai bine pe Cale. Asta nu schimbă natura relației noastre cu ei iar lor nu le schimbă nicidecum obiectivul de viață. A purta crucea înseamnă a-i îngădui lui Dumnezeu să-ți stea alături, să facă parte din suportarea acesteia.

Este limpede, zic eu, că în sine creștinismul nu este simplu exercițiu de democrație și de ante- validare a unor drepturi umane scornite peste noapte. Este exigență și disciplinare în Har. Căci ne spune Domnul, în finalul Evangheliei: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri” (Marcu 8.38). Cu ale cuvinte Judecata va fi rostită și în funcție de „roșirile” noastre rușinoase și rușinate dinaintea terfelirii Evangheliei și Crucii. Crucea nu îngăduie non-combatul. Fuga de luptă. Lașitatea care umilește dumnezeirea din om. Opusul acesteia este, pe de o parte, curăția iar pe de altă parte pocăința. Pierderea celei dintâi te cheamă să împlinești pe cea de-a doua, să te scufunzi în ea. Nu e vorba doar de vorbe. Ci de atitudine în raport cu iertarea lui Dumnezeu. Nu se poate să guști din iertarea adusă de Domnul Hristos pe Cruce și apoi să prigonești pe alți purtători de cruci. Este în afara logicii Evangheliei. Pentru că, în fapt, toți facem parte din „neamul acesta desfrânat și păcătos” și asta ne face apți de purtarea Crucii, de asumarea ei drept Cale, Adevăr și Viață. Căci Crucea este Hristos Dumnezeu.