OPT GAZETARI RECUPERAȚI fără ură și părtinire (III)

Ion DUR

Am prezentat, în două numere anterioare din Tribuna, felul în care exegeza mea din Gramatică și cinste. De la Eminescu la Sandu Tudor. Opt lecții de gazetărie (Editura Pro Universitaria, 2024) recuperează șapte publiciști importanți din a doua jumătate a veacului al XIX-lea și din perioada interbelică. Era vorba de Eminescu, Caragiale, O. Goga, D.D. Roșca, Mircea Vulcănescu, Petre Pandrea și Mircea Eliade. Am lăsat la urmă rezumarea unor idei și controverse referitoare la publicistica unui autor pe nedrept neștiut sau eludat de critica de specialitate: Sandu Tudor, ulterior devenit Ieroschimonahul Daniil Tudor.
Pentru generaţia zilelor noastre (neconturată încă în toate determinațiile sale esențiale; mă amuză faptul că mulți falși comentatori vorbesc de generații pe bandă rulantă, confundându-le însă, pueril, cu „promoțiile”) ameninţată de deliciile dubioase ale culturii-instant sau ale culturii de estradă, numele lui Sandu Tudor nu spune aproape nimic. Nu răzbat până la noi razele poeziei religioase pe care a scris-o şi cu care s-a contopit nu doar în prima parte a vieţii, după cum nimeni nu ştie că a fost profesor secundar sau că și-a scufundat fiinţa în două gazete înfiinţate şi conduse de el; chiar viaţa sa monahală, față de care a avut vocaţie, e cvasi necunoscută de foarte mulți, ca și faptul că a fost iniţiatorul şi organizatorul acelui curent filocalic, o mişcare de rezistenţă spirituală numită „Rugul Aprins”, pentru care avea să suporte ani grei de temniţă. La acestea s-ar putea adăuga acele aspecte oarecum insolite ale biografiei sale: faptul că a avut nu numai o maşină, ci mai multe, iar când doar Regele se bucura de privilegiul unui avion, Sandu Tudor îşi luase, şi el, unul de turism.
Sub numele lui Sandu Tudor, care este un pseudonim literar, se ascundea Alexandru Teodorescu, fiu de magistrat, sublocotenent pe front în 1916, student doar un an (1921) la Academia de Arte Frumoase, unde voia să se iniţieze în pictură, „ofiţer asistent” (1922–1924) în Serviciul Maritim Român, după care îşi va relua studiile universitare, fără să le încheie, se pare, vreodată, cu toate că va fi timp de un an (1927) subdirector la Institutul Teologic din Chişinău şi un alt an (1928) secretar al Oficiului Universitar la Universitatea din Bucureşti.
Opera lui Sandu Tudor este în mare parte încă necunoscută. Puţini ştiu care îi este întinderea şi cîţiva au avut sub priviri unele dintre manuscrise, cele ce ascund sub grafia filigranată ecluzele biografiei spirituale a autorului. O parte din caietele cu însemnările lui Sandu Tudor a stat ceva vreme la Biblioteca Mitropoliei din Sibiu, în custodia lui Antonie Plămădeală; mitropolitul aprecia că, după moartea lui Sandu Tudor, ar fi fost recuperate de la Securitate „peste o sută de volume de format carte şi de format dosar”.
Debutul editorial al lui Sandu Tudor se petrece în 1925 (cu opul de poezie Comornic) şi tot în acest an începe să colaboreze la reviste precum: Gândirea (poate cea mai consistentă colaborare, unde, în 1927, îl găsim chiar în Comitetul de conducere al publicaţiei), Cuvântul literar artistic, Contimporanul, Convorbiri literare, Familia, Gândul neamului (Chişinău, 1927), Lumea. Bazar săptămânal, Ritmul vremii, Sinteza, Vitrina literară, Tiparniţa, Zodiac.
Va înfiinţa două publicaţii cărora le-a fost şi director: Floarea de foc (12 numere, 6 ian.–19 martie 1932; 3 numere, 25 martie–30 aprilie 1933; 22 de numere, 25 ian.–2 iulie 1936) şi Credinţa (1933–1938; din 15 martie 1936, Floarea de foc va deveni „Suplimentul literar de Duminică” al acesteia).
Poetul Sandu Tudor este un tradiţionalist care face din ortodoxie nucleul seminal absolut al identităţii spaţiului românesc. Sânt, în versurile sale, mai toate punctele cardinale specifice unei asemenea orientări. G. Călinescu îl așază în aceeaşi falangă literară cu Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Ştefan I. Niţescu şi Const. Goran, numai că, atunci când îi analizează poezia, îl desfiinţează (im)pur şi simplu.
Dar Sandu Tudor a scris nenumărate pagini de publicistică, texte care, unele dintre ele, scapă de eroziunea timpului şi pot face parte din sfera gazetăriei ca și cum ar fi literatură. Textele din anii treizeci, dar şi activitatea din deceniul cinci al secolului trecut vor atârna ca o piatră de moară de picioarele destinului său. Arestările şi puşcăria din anii 1949–1952 şi 1958–62 vor avea ca pretext de acuzare şi prestaţia sa publicistică anticomunistă, precum şi ceea ce poate fi numit o paidee creştină coagulată ân jurul deja cunoscutei Mişcări a „Rugului Aprins”. 
Argumentele acestei din urmă propedeutici pot fi aflate în atmosfera de comunitate spirituală creată de ideile din Floarea de Foc (mai cu seamă în seria din 1936), apoi în sutele de texte care apar în Credinţa sub genericul „Duh şi slovă”, loc unde, în 1937, pe prima pagină a publicaţiei, Sandu Tudor îşi publică incitantele şi incisivele sale reflecţii (şi) teologice sub titlul „Picături din apa vie”, alături de cronicile dramatice scrise despre spectacolele vremii.
Țintele discursului publicistic sunt : demagogia și violența extremei drepte, mișcarea rasistă care profită de cei 30.000 de licențiați, de studențime și de masa țărănească, superficialitatea sau „păcatul de a fi pururea ușuratici”. Pe acest fundal, antisemitismul, „primejdia jidovească” îi apar ca un mecanism guvernamental prin care se puneau în joc diversiuni, întreținute printr-o masă de manevră. Sandu Tudor observă că, sub pretextul „unui ideal de puritate etnică sau de rasă, se duce o luptă egoistă, de distrugere, împotriva celor care par să aparțină altui grup etnic, justificându-se frumos cu o teorie”. 
Referindu-se la mulțime, adică la „bobor”, Sandu Tudor ne propune să ne despărțim de vechiul obicei al „vorbăriei deșarte, al vorbăriei predicante” și să „strecurăm puțin duh în slova noastră”. A fost sfătuit de colegi de breaslă „cu experiență și peri albi” să nu facă filosofie cu mulțimea pentru că sunt vorbe aruncate-n vânt: „Publicul e păcătos, îi place să fie înșelat, nu trebuie să-i dai lucru bun, ci farsă, farsă ușoară. Trebuie să-ți bați joc de el. Numai așa vei birui.” 
Situat dincolo de „nici-nici”, adică: tertium datur, a treia posibilitate există, Sandu Tudor vrea să nu adere la „omul negativ”, ci năzuiește spre „o viitoare concepție politică pozitivă, un anumit germene de activitate politică, care luptă și mărturisește pe Omul veșnic”. Altfel spus, el rămâne, ca și Mircea Eliade, la primatul exclusiv al spiritualului, chiar dacă restul enunțurilor este formulat într-un lexic oarecum de lemn, ușor general și evaziv. E salvat însă, de cele mai multe ori, de firea sa de poet și de entuziasmul monahal al credinței religioase.
Pentru publicistul rebel și religios Sandu Tudor, noul rost al ziarului era acela de a înlocui (și) cartea, cititul acesteia fiind în scădere constantă, mai ales al cărților de artă sau al celor voluminoase. Ziarul devine astfel „mica enciclopedie zilnică”, iar cel ce îl face va trebui să aibă tot mai mult rolul de „apostol cultural și spiritual”. O presă cu structură de rezistență culturală, una care să hrănească și să orienteze „scurt, esențial, sugestiv și cinstit” pe fiecare cititor. Un adevărat ziar trebuie să „arate din faptele zilnice coloratura sufletească, spirituală, istorică a lor, fără să se înnămolească în amănuntele zilnice”, și asta pentru „a îmbărbăta, a înflăcăra, a avânta latura cea bună a instinctului mulțimii”. 

Sandu Tudor avea, totodată, o înțelegere aparte pentru literatură, prin care semnifică o „mincinoasă perdeluță de dantelă pe care trebuie să o tragem, până jos, peste goliciunea sinceră a fiecărui cuvânt adevărat”. Minciună estetică?! Poate și într-un fel anume, numai că trebuie să-l urmărim ce ne spune. Oricum, în locul parabolelor unanim înțelese (?!) din „vremuri înflăcărate”, când dominantă era „lumina imaginativă a credinței”, el propune o gazetărie „în ritmul zilei”, care să plece de la realități, un discurs ce nu presupune o mare încordare intelectuală, ci apt de a fi înțeles de un cititor grăbit, nervos, neliniștit, obosit de prea multă muncă. O presă pentru cei mulți, pentru plebea muncitoare și apăsată de nevoile zilnice, un ziar pentru vulgul aflat în pragul depresiei, al epuizării fizice (presă pentru o masă fără clasă?!).
Cinste, gramatică și cultură, aceasta ar fi, și pentru Sandu Tudor, triada întemeietoare și calea spre o nouă ziaristică.
*
Cea din urmă parte a antologiei – Post scriptum. Împotriva presei care bolborosește – cuprinde texte în marginile „peripețiilor” mediatice petrecute în ultimele trei decenii și ceva ale evului media românesc. Am făcut un crochiu al „omului de presă”, apoi diagrama acumulării de senzațional în presa postdecembristă din România și, totodată, am desprins itemii prin care textul unui publicist este receptat de consumatorul media ca și cum ar fi literatură.   
Nu asta caracterizează însă o mare parte a presei de la noi, una care bolborosește cuvinte cvasi ininteligibile, amestecate într-un fel de indigestă salată orientală (doar suntem la Porțile Orientului), cu personaje care mânuiesc deficitar limba română („impostură lingvistică”), cu texte pur și simplu mâzgălite al căror sistem osos suferă și de „osteoporoză morală”, o falangă cu jurnaliști scoși pe „repede înainte” și care livrează, finalmente, o presă bulevardieră, crâșmărită, croită de la un cap la altul pe un bavardaj/ trăncăneală de trei parale.
Reflecţia pe care o propunem asupra evoluției presei românești se petrece într-o comunitate care trăieşte de mai bine de trei decenii o traumatizantă experienţă postcomunistă, un spaţiu unde este încă valabil ceea ce spunea Sorin Pavel în Manifestul Revoluţiei Naţionale (Sighişoara, 1935): „Suntem ţara lui «Da-da, bine-bine, lasă-lasă».” După cum suntem şi ţara în care, vorba lui Ţuţea, metoda de lucru a românilor este „aflatu-n treabă”, un spațiu politic în care, spune atât de firesc acelaşi gînditor, „cu stânga nu te poţi închina, darămite să conduci”. Paradoxal sau nu, actuala noastră stare a fost întreţinută în cea mai mare parte de o guvernare de stânga, o stângă înnăbuşită de stângăcii infantile și păguboase, de reziduurile unui comunism care nu se mai sfârşeşte (rămăşiţe de agest gen aflăm de altfel în mai tot spectrul politic, şi nu numai la noi).
Ipotezele noastre nu sunt mai deloc favorabile unei evaluări pozitive. Primul obstacol în calea profesionalismului în jurnalism este dat de falia creată – şi parcă întreţinută cu o grijă aparte – între mediul academic şi sfera sau jungla presei. Este o maladie de sistem şi care coexistă cu alte boli, de data aceasta specifice, pe care le-a contractat între timp presa românească postdecembristă, afecţiuni pentru care un fel de farmacie media ar trebui să furnizeze cele necesare tratamentelor (avem cumva un fel de farmacie cu un atare profil: este critica media făcută cu profesionalism de meseriaşi autentici).
Ce altceva puteam de altminteri crede despre cei care, suferind de gazetărită, îl numeau pe Noica, în anii imediat postdecembriști, moşulică de la Păltiniş, sau pe fostul ministru al culturii (e vorba de Andrei Pleşu) „cea mai teribilă calamitate” a României postbelice? Ziarişti care-l ponegreau pe Nichita Stănescu sau alte valori ale culturii noastre, confundând gazetăria  cu scatologia, cu somnambulismul sau coprofagia. Acei gazetari, tamburii majori ai presei, care au făcut şi mai fac apologia lăzii de gunoi, care se transformă în vidanjori ai experienţelor subterane şi – pentru a induce în eroare – vorbesc şi scriu imitînd primitiv tonul marilor patrioţi. În absenţa organică și a orgasmului ideilor, gîndesc instinctual, operează cu senzaţii tari sau cotrobăiesc prin dosarele Securităţii.
*
O concluzie finală se impune: prestația publicistică a celor opt autori pe care am analizat-o de-a lungul a nu mai puțin de patru sute de pagini în Gramatică și cinste. De la Eminescu la Sandu Tudor. Opt lecții de gazetărie nu descrie vreo lecție sub forma unui scenariu didactic, ci descoase și coase la loc un mod de construcție profesionistă a discursului jurnalistic, indicînd fără ură și părtinire unele constante care se păstrează intacte și azi. În toate cazurile, evidente sunt, totodată, deplina stăpânire a modului de întrebuințare a limbii – id est: limbajul, și alte determinații stilistice esențiale precum topica și sintaxa propoziției și frazei, acolo unde, după Blaga, își are cuibul spiritul cuiva.