O pildă despre miopia sufletească

Dinaintea pildei din Evanghelia Duminicii acesteia – Pilda datornicului nemilostiv (Matei XVIII. 25-35)- gândul mă duce mereu la miopia noastră duhovnicească. La imposibilitatea de a-L privi în ochi pe Cel ce Este. Darul ce părea imposibil oricărei generații anterioare Învierii Sale. Pilda nu e simplă în ciuda faptului că pare lineară, cu personajul negativ jucat de neatentul datornic. Care nu, nu plătește pentru datoria sa ci pentru lipsa sa de cordialitate. Pentru lipsa sa de omenie. Strângând de gât pe aproapele dator cu nimica toată vădește micime de suflet și un soi de infantilism sufletesc. Își dă fericirea bucuriei libertății pe recuperarea unui lucru ce nu i se cuvenea pentru că împrumutul nu era tocmai o valoare morală a Vechiului Legământ. Pierde libertatea lui și a familiei- căci și soția și copii au de suferit pentru angajamentul său în neomenie- pentru simpla neadecvare la iertarea stăpânului.

Este greu să accepți dar așa suntem toți. Mult mai atenți la ceilalți. La ceea ce câștigă, cum câștigă ori cum pierd ceilalți. Suntem oricum la orice mai puțin la noi, la propriile pierderi de caracter, la nesincronizarea cu Harului lui Dumnezeu. Înaintea Lui toți suntem datori căci nimic din ceea ce avem nu este „facerea” noastră. Este un soi de împrumut pe viață pe care dacă nu-l folosim cum se cuvine- în echilibru și bucurie morală- îl împrăștiem rănind inevitabil tot ceea ce înseamnă geneza noastră sufletească și de trup. Pilda despre aceasta este. Despre Judecata finală și cum ne așezăm noi valorile în raport cu ea. Despre Iertare și ce rodește în inima noastră. Dacă iertarea rodește părere de sine, aroganță și indolență nu iertarea e de vină ci sufletul nostru, noi, care ne tratăm superficial Iertătorul. De câte ori nu ați auzit cum i se bagă de vină lui Dumnezeu războaie, boli și calamități, crime și răutăți ieftine, cum se dă vina pe Dumnezeu de către unii care oricum nu-i recunosc nici existența și nici autoritatea. Ori autoritatea lui Dumnezeu se naște din Iertare tocmai pentru că El este Singurul care poate dărui fără nici o datorie de iertare ci din preaplin, din natura Sa, din ființa Sa fundamental Iertătoare. Dacă acceptăm că cei împreună lucrători cu datornicii- căci sunt doi în pildă- sunt Sfinții ori Îngerii înțelegem și mai bine că aroganțele noastre nu sunt iertabile decât atunci când se convertesc, se transformă în iertări.

Mereu m-am întrebat de ce alege Domnul să povestească pilda aceasta. Apoi am înțeles că într-o lume care vântură egalitatea ca ideal fără să folosească educația a pârghie a egalizării pozitive o astfel de pildă este ca un examen final. E lăudabilă reacția colegilor celor doi datornici dar are în ea ceva din sămânța de scandal care face mereu creștinismul o soluție dinamică la tristețea lumii. E o treabă de curaj să ai demnitate. Să recunoști că lipsa de demnitate a unui concetățean iertat, care lovește în căderea celuilalt, nu este pardonabilă prin iertarea anterioară. Este pilda care ne îndeamnă să ne ținem la îndemână smerenia când voim să creștem în Hristos puterea mărturiei noastre. Toți ieșim din Întâlnirea cu Dumnezeu iertați de grămada de zgură sub care ne ascundem neputința și tupeul de a ne crede puri, fără de greșeală, puriști absolut. Judecata Mântuitorului ne ține în fapt atenția vie din timpul vieții. E un mod tainic de a ne spune atenție, de a nu ne lăsa cuprinși de ispita neînțelegerii Iertării lui Dumnezeu. Nu ne iartă pentru ca să ne întoarcem în același must al gunoiului neiertării ci pentru a învăța din iertare ca principiu al creșterii în iertarea aproapelui. Nu este vorba aici de datorii bănești. E limpede că nu despre datoriile măsurabile e vorba ci de acele datorii care nu pot fi cântărite și care, la vreme de curaj în schimbarea vieții, sunt suportul acestei schimbări. Desigur că dacă cel iertat dintâi și-ar fi iertat datornicul am fi avut o altă pildă. A omului care și-a deschis ochii și a înțeles cât de important este că Stăpânul iartă. Și ne-am fi bucurat împreună cu celelalte slugi, înțelegând și noi că ar mai fi loc și pentru sufletul nostru să i se ierte din datorii. De aceea îi înțeleg greu pe con-creștinii care judecă la nesfârșit pe aproapele după propria părere pe care o socotesc parte parcă din Evanghelie. Nu e deloc așa. Nu să ne judecăm unii pe alții ne-a așezat Hristos în acest exercițiu de iertare ci ca să învățăm că în ecuația aceasta noi suntem necunoscuta, în funcție de reacțiile noastre la iertare.

Sunt unii dintre condamnații din Penitenciar care mi-au mărturisit că o dată liberați simt că oamenii îi privesc pentru că miros a temniță. Miros greu deși se spală Miros greu în propriile lor nări și simt un jeg ce-i însoțește pe parcursul vieții. Unii mi-au spus că au trecut ani de când sunt în libertate dar simt mirosul încă pe piele. Alții îl simt la alții și-s gata să le dea o mână de ajutor. Unii nu-l mai simt dar asta nu înseamnă nimic pentru ei, pentru că este covârșitor ascuns în adâncul inimii lor. Alții recunosc cu ușurință că le-a trecut dar nu pentru că au făcut ei eforturi ci pentru că familia i-a primit înapoi în dragostea ei necondiționată. Atunci i-am înțeles, pe rând, pe toți. Numai iubirea vindecă de neiertare trupul și sufletul nostru. Scoate cătușele de pe celulele noastre sangvine și ne dăruiește libertatea de a ierta pe cel ce ne greșește. Oricât de mică ori mare i-ar fi datoria. Când smerenia se umple de iubire e dăruitoare de iertare. Și Dumnezeu se ascunde în preaplinul de bucurie al iertării ce dăruim. Cu ochii deschiși. Ochi în ochi cu Iertarea.