Nu sunt „cea mai frumoasă stradă din Sibiu”, dar au frumuseţea lor: Azi, străzile Poştei şi Centumvirilor

Le-am luat aşa, la „2 în 1”, din simplul motiv că Poştei este prea scurtă ca să fie tratată separat. Le-am luat aşa chiar dacă sunt extrem de diferite atât ca lungime cât şi ca aspect şi atmosferă. În plus, sunt învecinate şi cu legătură între ele. Le-am ales pentru că sunt aparte, are fiecare „personalitatea” ei şi merită să dai o tură pe ele (mai mult sau mai puţin, veţi vedea şi de ce). Şi că nu or fi chiar „cea mai frumoasă stradă din Sibiu” deşi Centumvirilor ar fi fost pretabilă, dar sunt frumoase şi merită puţină investiţie în promovarea lor.

Repet, criteriile folosite în a identifica străzile de acest fel din Sibiu sunt aspectul general, cantitatea de istorie din ea, armonia clădirilor şi atmosfera emanată. Dacă găsiţi alte motive, abia aştept să le aflu.

Strada Poştei, mică dar liniştită

Poştei este una dintre puţinele străzi ale cărui nume se potriveşte cu ce e în teren. Pe aproape jumătate din ea este sediul Poştei „Mari”. De fapt, jumătate din stradă este „în posesia” a două clădiri la fel de istorice, la fel de importante ca destinaţie, fiecare cu frumuseţea ei. Cum vii de pe Mitropoliei (o stradă mult prea circulată ca să fie subiectul nostru), ai Poşta în dreapta şi fostul sediu al Băncii „Albina”, actualmente BNR, în stânga. Îmi amintesc cum, la un moment (festiv) dat, ni s-a spus celor prezenţi că pe partea aceasta de sediu de bancă naţională era cantina bursierilor români ai Băncii Albina (prin grija directorului ei, Partenie Cosma), care aici puteau beneficia de o masă gratuită. Dacă nu luai note bune, găseai pe masă farfuria cu gura în jos, mesajul transmis fiind foarte clar: nu rezultate bune . nu mâncare.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Peste drum, poţi admira ornamentele poştei, printre care şi chipurile a două persoane de sex masculin car te privesc destul de duşmănos. Din interior se aude bubuitul tipic activităţii de ştampilare repetitivă, „handmade”, care îmi aminteşte tot timpul de cum am stat degeaba la o coadă lungă cu oameni ciudaţi şi am fost întors pentru că îmi lipsea nu mai ştiu ce copie xerox la nuştiuce document, totul pe fondul sonor a lui „bum-pac” ăsta.

La ferestre, dacă te uiţi atent, se văd, probabil uitate de către toţi cei de acolo, o parte din jaluzelele vechi, fabricate în Imperiu, undeva la Budapesta. Spre poartă, ornamentat conform cerinţelor estetice ale epocii în care clădirile nu erau „evoluate” ci doar frumoase, un medalion cu anul edificării: 1904.

Strada Poştei e îngustă, fără trotuare, pavată cu piatră cubică probabil adusă din altă parte, în perioada reabilitărilor din 2004-2005. Farmecul i se pierde parţial prin maşinile parcate în zona cu acces auto (pe lungimea poştei cu intrare cu tot). Intrarea în curtea poştei e interesantă, ce mi-a atras atenţia aici fiind o fereastră zidită în zidul de vizavi. Mi-a atras atenţia pentru că, văzut de sus de pe Maps, în curtea respectivă nu este nicio clădire în dreptul ferestrei. O fi fost mai înainte.

De aici începe partea pietonală şi liniştită şi din păcate cam scurtă a străzii, pavată combinat, adică nici vechi nici nou, unele porţiuni rămânând originale, cu piatră de râu. Aici se află din câte citesc, pensiunea „Cetatea Medievală”. De fapt o casă, nici veche nici nouă, confort patru stele, aspect exterior destul de primitor, interior nu ştim dar din pozele expuse este confortabil, inclusiv o terasă în interior, cu preţuri (conform siteului propriu) de la 200 la 300 lei pe noapte. Asta mi-a plăcut în prezentare: că este „aproape de obiective turistice de renume CA ŞI (sl. ns.) Muzeul Brukenthal…”. Vizavi e o casă veche, din seria celor pe care le vezi pe 9 Mai sau Centumvirilor (vom ajunge şi acolo), etajată, masivă, ferestrele de la parter având încă obloanele vechi.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Poştei continuă cu două case care par a fi una, ambele etajate, la două ferestre fiind vizibile ventilatoarele de la „climă”. Vizavi, o casă care pare a fi abandonată, cu aspect romantic de vechi, ferestre în două canaturi, înalte, cu „table” şi o uşă din lemn ca de prăvălie. După ea, „laterala” unei case cu faţada spre Centumvirilor. Poştei fiind o zonă pietonală, o maşină era parcată fix în mijlocul drumului, cu şofer la volan, care nu dădea impresia că a staţionat accidental, ci mai mult la modul „de aia”. O fi a vreunui proprietar de pe stradă. Şi atât.

Concluzie: strada Poştei este o stradă frumoasă, dar prea scurtă, marea ei calitate fiind liniştea, fiind ruptă parce de nebunia din restul oraşului. Pe ambele porţiuni, şi cea „normală” şi cea pietonală, se poate merge lejer, iar faptul că face indirect legătura dintre Oraşul de Sus şi cel de jos, îi dă un aer cumva romantic. Clădirile sunt vechi şi parţial interesante, dar nu în mod deosebit şi este destul de îngehsuită ca să poţi face poze „pe lat”. Dar o plimbare pe acolo este relaxantă, de ci poate fi clasată printre străzile frumoase ale Sibiului. Apropo, strada apare pe cea mai veche hartă a Sibiului, cea a lui Visconti. De la 1699.

Centumvirilor – mai mult sau mai puţin „Spinarea Câinelui”

Poştei fiind o stradă prea mică pentru a-i dedica un spaţiu exclusiv, am ales să mai adaug încă o stradă, că oricum era mai mult decât aproape: Centumvirilor. Printre cele mai vechi străzi din Sibiu, se spune ca ea marca cea de-a treia centură de fortificaţii, identificabilă prin zidul care face diferenţa de nivel dintre ea şi străzile Odobescu-Haas, zid care, spun unii cercetători ar fi doar o întărire pentru a nu se surpa terenul de sus. Aici în acea perioadă, exista altă „fortificaţie”, un lac „Kempel”, format dintr-un braţ „mort” al Cibinului, care era mai eficient decât orice zid, o idee cât se poate de plauzibilă pentru că de-a lungul zidului nu e nimic în teren care să aducă a turn, de exemplu, iar să ai 200m de ziduri cu nimic, este cam ciudat.

Nu se ştie de ce i s-a spus neapărat „Spinarea Câinelui”/”Hundsrücken”, câinele nu are spinarea încovoiată, dar nu te pui cu gusturile vechilor sibieni (că oricum nici nu le ştim). Oricum, numele original, conform documentelor pe la finele lui 1400 ar fi fost „Off dem Hwesruck”, Adică „pe spinarea/spatele a” nuştiuce . Pe la 1600 nu e pomenit niciun câine aici, ci „Auf dem Johannesrucken”, „pe spinarea/spatele lui Johannes”. Spinare de câine sau de om, strada urcă de pe Odobescu pentru a coborî apoi spre Tribunei, în zona Pieţei Armelor. Denumirea de Centumvirilor este doar din 1934, denumire neschimbată de comunişti, probabil neştiind ce înseamnă. Dar oare câţi ştiu acum ce înseamnă centumviri? Centumviri vine de la „100 de bărbaţi”, structură administrativă care, alături de Magistrat, conducea oraşul. Un fel de consiliu local, dar cu mai multe atribuţiuni.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Pe vremuri chiar era o stradă frumoasă, aş spune mult mai frumoasă decât actuala „cea mai frumoasă”, Pavaj din piatră de râu, vechi, habar nu am din ce secol,, diferenţa aceea ciudată de nivel care face ca vizavi de o poartă să fie o uşă de intrare la un pod şi hornuri aproape la nivelul străzii. Linişte, pace şi o atmosferă de ţinut uitat de timp. O vedere superbă spre biserica evanghelică, demnă de toate cărţile poştale din lume. Sursă de inspiraţie pentru pictorii ocazionali, care stăteau pe panta de cum cobori pe Bastionului spre Piaţa Armelor, pentru a imortaliza „Sibiul vechi”. Când urcai pe Centumvirilor, ziceai că urci în istoria oraşului. Era un loc unic. ERA.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Un fel de şosea de centură din centru

Pitoreasca şi superba stradă a Centumvirilor din centru şi-a ratat singură (şi graţie locuitorilor ei permanenţi sau flotanţi) statutul de „cea mai frumoasă”. Acum nu mai e aşa. Bun, cineva care calcă prima oară pe aici poate rămâne „paf” dar îi va trece iute, că e claxonat de maşinile care folosesc „spinarea lui Johannes” ca pe o şosea de centură pentru a ajunge mai iute din centru pe Bastionului, apoi pe Şaguna, „la lumină” şi trafic. Ultimul lucru pe care-l poţi face aici este să te plimbi agale şi să admiri peisajul urban care încă mai are ce arăta. Nu ştiu cât timp am pierdut aici „pe teren”, să zicem că o juma’ de oră cu poze cu tot, dar în acest răstimp cred că m-am dat din calea a numeroase maşini care treceau pe acolo. De ce? Pentru că, o dată, nu există diferenţa carosabil- trotuar, pentrui că nici nu ai loc de aşa ceva, strada fiind veche, deci strâmtă. Fiind veche deci strâmtă, e normal că s-au amenajat şi locuri de parcare, de poţi să-i spui mai degrabă „Parcarea Câinelui”, care o fac şi mai strâmtă. Eu am explorat-o venind de pe Poştei, apoi pornind dinspre Tribunei.

Locul unde găseşti o altă „cea mai veche casă din Sibiu”

Chiar dacă locul a fost modernizat la modul struţocămilesc de perioadă 2007, şi aici mă refer la pavajul acela combinat piatră cubică (sau în fine, paralelipipedică) – piatră de râu, care i-a stricat tot aspectul de vechi, încă mai are o anume atracţie.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Aspectul clădirilor este amestecat şi ca stil şi ca vârstă. De la case cu un nivel ca pe străduţele de după 9 Mai, la case masive, „ca la ţară”, case sobre cu un etaj ca pe Tipografilor, dinozaurul internatului de la Teologie, cea mai mare clădire de pe stradă, vizibilă de dincolo de Cibin.

Culori sunt de care doreşti, de la gri şi galben-lămâie la roz, bej sau alb. Aici o avem pe sora anonimă a celei mai vechi case din Sibiu, cea de pe Magheru. Este la nr 12 (noroc cu imaginile vechi, acum nu i-am văzut vreun număr afişat) Arată aproape la fel, NU este monument istoric sau de alt fel deşi ar merita, iar renovarea ei i-a „anulat” hornul care nu ştiu cât strica de fapt ca să merite demolat. Aş plăti (nu mult!) ca să văd cum e dincolo de poartă, deşi ştiu că şi acolo este modificat faţă de ceea ce era ante-reabilitare. La fel este de interesantă clădirea barocă ce se vede din gangul Internatului Teologiei, mult mai veche decât ce avem la stradă (scuze, mi-am băgat nasul, era deschis, nu era „intrarea interzisă”, asta e…).

Poate sunt eu prea setat pe „vechituri”, dar multe dintre renovările aduse caselor de aici cam strică aspectul acela de vechi, de „istoric” al străzii. Oricum, dacă te uiţi „de sus”, se vede destul de clar ce s-a mai adăugat şi modificat dincolo de frontul clădirilor.

Aici au locuit anumite personalităţi care au avut legătură cu oraşul, dar acum nu reţin decât pe cea care aminteşte de copilăria lui Borsos Miklos, lângă o poartă superbă cu motiv solar. Mult mai interesantă însă mi s-a părut poarta aceea unde vremea şi intemperiile au dat jos straturile de tencuială până a apărut numele unei firme vechi dinm care unde mai dibui, cu un efort consistent, un nume. „MOSER”. La nr. 4, o plăcuţă de asigurare „Transsylvania” refăcută contrar aspectului original. Fosta Şcoală de Arte şi Meserii, apoi Şcoala de Cooperaţie, a devenit hotel de patru stele, „Art”, cu un ornament imens „de sărbători” care nu m-a impresionat şi un Trabant 601 în gang care m-a impresionat, pentru că le vezi tot mai rar. Apropo de Trabant, nimeni nu îi spunea în epocă „Trabi” decât în Germania. Aici i se spunea în multe alte feluri, ca „Trăbănţel” sau „PFL”, aluzie la materialul din care era făcută caroseria.

Partea cu case a străzii mai are încă porţi originale, cu feronerie originală, ceea ce suplimentează cumva valoarea istorică locului. Ferestrele sunt amestecătură, ba originale, ba termopan adaptat la modul „merge şi-aşa”, suficient de inestetice dacă sunt pe aceeaşi faţadă, dar aşa te mai prinzi câţi proprietari are imobilul.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Partea de „peste drum”. O colecţie de hornuri şi de maşini

Cum urci dinspre panta care dă spre Piaţa Armelor (unde mai vezi una-două „cea mai veche casă din Sibiu”, încorporate în case mai noi, în dreapta stânga ai o privelişte unică, nu ştiu dacă doar pentru Sibiu şi nu pentru un teritoriu mai larg. Graţie diferenţei de nivel, pe Centumvirilor poţi admira podurile şi hornurile caselor de pe str. Conrad Haas. Plus ceva graffiti prost inspirat, ca de obicei. Hornurile, de exemplu, sunt o colecţie care a marcat istoria oraşului: diverse forme, stiluri, moduri de evacuare a fumului (direct sau pe lateral), mai înalte, mai scunde, multe distruse de dragul aspectului „cool” al acoprrişului din ţigle noi pe case vechi şi a mansardării în numele camerelor de închiriat ultracentral. Dacă te gândeşti, un horn egal o sobă egal o încăpere încălzită sau o bucătărie unde se făcea mâncare, vechi de sute de ani. Da, multe poduri au devenit mansarde, că banii turistului sunt buni şi în pod. Altele au rămas la fel. Vezi chiar o uşă „de serviciu”, din scânduri masive, cu ţinte din metal, de pe la 1700 şi ceva, cum nu mai găseşti acum la magazinele de „bricolaj”, îţi aminteşte vechimea clădirii şi a locului. Pe ici pe colo, pe după acoperişuri, poţi avea o anumită perspectivă a Oraşului de Jos. Asta dacă ai răbdarea să te freci de maşinile parcate în linie, lângă zidul „istoric”, de apărare sau nu. Mă reîntâlnesc cu un stâlp metalic, cu „capac”, destul de vechi ca să suscite curiozitatea şi destul de ciudat ca să nu pricepi la ce a folosit. După ce un secol şi mai bine a rezistat oricăror intemperii, acum este mâzgălit cu inevitabilul „NARV” (apropo nu l-aţi identificat? Sau e mai OK să nu fie identificat, că nu se ştie?) căruia dacă i s-ar imputa toate stupidităţile de semnături, bugetul Sibiului ar permite orice investiţie, chiar şi un litoral cu apă de mare cu tot mai jos de Belvedere, să zicem.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Cobor spre Liceul de Artă, făcând loc unei furgonete, în rongleză „van”, care căra marfă şi despre care acel Johannis a cărui spinare i-a dat numele străzii nu avea nici cea mai vagă idee.

Văzută de aici, strada Centumvirilor arată bine şi este pitorească şi are, cum să spun, imaginea ei. Dar totul e degeaba atâta vreme cât nu ai loc de maşini parcate care strică tot peisajul istoric şi de maşini în mers care strică tot traseul istoric.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Concluzie: strada Centumvirilor ar fi avut (şi încă mai are) un potenţial imens de a (fi) deveni(t) una dintre cele mai strânse concurente la titlul de „cea mai frumoasă stradă din Sibiu”: aspect unic, vechime, loc pitoresc, în centru, accesibilă de oriunde. Un mozaic de case vechi şi mai puţin vechi, locuri de cazare berechet, dar cu un mare dezavantaj: prezenţa maşinilor parcare şi în mers. Aici, tot la minus, adăugăm elementele noi apărute după reabilitarea unor clădiri, care zgârie esteticul şi starea aceea de „vechi” emanată de stradă. Bun, e de înţeles că dacă ai o casă veche de secole, nu trebuie să rămâi la condiţiile de atunci cu sobă pe lemne, wc în fundul grădinii şi grajd pentru vaci în loc de garaj, dar totuşi, într-o zonă istorică farmecul este dat de aspectul acela de „vechi”. Adică măcar faţada las-o în pace, şi nu mai de mola hornuri, că nu cer nici de mâncare nici nu sperie familia aia care se aşază acolo ca să îşi facă mâncare la plita electrică şi să-ţi umble baia de păr. În niciun caz nu atragi turiştii pe stradă cu uşi de tablă de la magazinul de uşi, cu ţiglă industrială pe acoperiş sau cu lucarne care clar nu îşi au locul acolo. Da, ştiu, nu mai suntem în evul mediu, dar Sibiul e locul unde oamenii vin tocmai pentru evul mediu emanat de locurile Sibiului.

Deci, dacă vreţi să vă încântaţi ochiul căutând ce a mai rămas din vechiul uneia dintre cele mai vechi străzi din Sibiu, drum bun, cale plăcută. Dar trebuie să ai ochiul format şi încă o dată, grijă la maşini.