Ne scriu cititorii: JOCUL DE-A ȘOARECELE ȘI PISICA

Ca un joc de copii arată disputa legislativă românească pe tema pragului valoric la abuzul în serviciu, respectiv cu privire la unele probe speciale în procesul penal. Ultima secvenţă a filmului o constituie recenta atacare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la Curtea Constituţională, a hotărârilor forului legislativ în aceste două chestiuni.

             De remarcat, în legislaţia românească problemele cu pricina au apărut în jurul anilor 2016-17 când politicieni de marcă au dat piept cu justiţia. Două întrebări : de ce prag şi de ce numai la abuzul în serviciu?

             S-a spus că abuzul în serviciu este o infracţiune de rezultat şi-i trebuie un prag, doar nu-l poţi sancţiona penal pe om pentru câţiva lei. Dar infracţiuni de rezultat sunt de pildă şi furtul, delapidarea sau înşelăciunea. Pe acelaşi raţionament şi acestora le-ar trebui un prag. Sigur că nu-i posibil. Ce ar fi să decretezi prin lege că în România până la pragul X (să zicem 1.000, 5.000 lei sau mai mult) se poate fura, delapida sau înşela fără consecinţe penale? Pe simple sancţiuni contravenţionale s-ar instaura o debandadă de nedescris.

             Se poate în schimb pe abuz? Este abuzul mai puţin periculos pentru societate decât furtul sau înşelăciunea? Funcţionarul public având o anume instrucţie,  în care statul şi societatea au investit o specială încredere, este mai puţin răspunzător când îşi încalcă intenţionat obligaţiile?

            S-a spus de către CCR că legiferarea penală a abuzului sub un semnificativ  prag valoric încalcă principiile statului de drept şi principiile constituţionale, făcându-se trimitere la art.1 alin.3 şi 5 din Constituţie. Dar debandada sub un prag unde ar conduce? Mica învârteală, ciupeala prin furt, înşelăciune sau abuz până la, să zicem la 9.ooo lei cum s-a avansat într-o variantă guvernamentală, ar fi mai conforme cu principiile constituţionale şi  statul de drept? S-a replicat că sfera nu rămâne fără acoperire legală, faptele de mai redusă semnificaţie valorică fiind socotite contravenţii şi sancţionabile cu amendă şi repararea  integrală a prejudiciului.

             Nu aceasta este ( şi ar trebui să rămână ) rglementarea judicioasă, legală, în dreptul penal românesc. Faptele care prin toate elementele constitutive sunt caracterizate de dreptul penal special ca infracţiuni, nu pot fi transformate în contravenţii. O arată limpede dispoziţiile generale ale codului penal în art. 80 al. 1 care tranşează problema:   „ instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă a). infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit şi b). în raport de persoana infractorului” … şi alte câteva considerente atenuante relative la persoana sa. Aşadar, în prezenţa faptei socotită de lege infracţiune şi ca atare obligatoriu condamnabilă penal, legiuitorul l-a abilitat pe judecător cu aprecierea asupra oportunităţii aplicării pedepsei. Iar dacă faptele se repetă, pedeapsa devine aplicabilă alături de cea pentru noua faptă. În schimb dacă s-ar decide că până la un prag valoric, furtul, abuzul în serviciu sau înşelăciunea nu sunt infracţiuni, acestora nu li  s-ar putea aplica reglementarea  de mai sus. Urmarea: oricâte fapte „mărunte” s-ar repeta, ar rămâne în zona „măruntă”, nepenală.  

             Dar nu-i vorba numai de pagubă. Peste valoarea pagubei produse, abuzul în serviciu ca infracţiune săvârşită cu  voită intenţie, periclitează corecta funcţiune executivă a statului, subminează încrederea şi siguranţa cu care cetăţenii investesc statul pentru apărarea şi salvgardarea drepturilor lor. Deci nu-i de glumă. Am înţeles  că într-o conjunctură politică specifică, Curtea Constituţională a fost ademenită să bagatelizeze  abuzul în serviciu. S-a conformat. 

            Întrebări asemănătoare şi cu privire la informatiile cu conotaţii penale, comunicate organelor de justiţie de către organele speciale de informaţii. Aici problema este puţin mai delicată, acestea nefiind organe de urmărire sau cercetare penală. Dar trebuie – temporar – rezolvată o situaţie specială: infracţiuni dintre cele mai grave se comit prin întrebuinţarea de mijloace moderne şi sofisticate, unele dintre acestea scăpând organelor de urmărire penală care nu dispun de dotări la nivel corespunzător pentru a le intercepta şi descoperi. Până la dotarea organelor de urmărire penală cu instrumentarul corespunzător descoperirii acestora – subliniez, este vorba de tărâmul marii infracţionalităţi, a marii corupţii – justiţia nu se poate dispensa de informaţiile furnizate de aceste instituţii. Este sarcina justiţiei să le filtreze prin prizma principiilor probatorii ale dreptului procesual penal.

            Ne găsim aşadar în prezenţa a două probleme  grave cărora în împrejurări politice „speciale”, CCR le-a dat, după părerea mea, o interpretare forţat formală, cu posibile grave consecinţe tocmai la adresa principiilor de fond, constituţionale şi ale statului de drept. Acum,, parlamentul, organul legiuitor suprem al statului, după vizibile poticneli, a redresat situaţia. Stupoare! Este nemulţumită tocmai justiţia. Să fie la mijloc o cacealma de proporţii îngrozitoare? Să fi urmărit alternativ, cei care preconizaseră pragul de 250.000 lei şi o soluţie radicală fără prag, pe ideea că şi de această dată CCR le va veni în ajutor?

            Vom vedea. Totul e posibil când e vorba de interese, chiar dacă niciun stat al democraţiei europene nu cunoaşte astfel de ciudate reglementări. Nu îmi pot reprima impresia că asistăm la un joc penibil, grotesc, pe teren politico-juridic, între abuz, salarii şi pensii, cu toatele „speciale”.

            24 aprilie 2023

                                                                                            Gavril Dejeu