Mihai Eminescu, în paginile „Telegrafului Român” (V)

Începutul noului mileniu creștin 2001, consemnează o primă știrea tangentă subiectului nostru, care este din domeniul creației muzicale, tipărită în paginile „Telegrafului Român”. Într-un articol intitulat Preotul Augustin Bena-compozitor, pedagog și dirijor  al muzicologului Nicolae Scutea, se face precizarea  că  Augustin Bena s-a manifestat de timpuriu în domeniul muzicii, în vremea când  studia ca elev la Blaj. Tânăra speranță pe tărâmul muzical  îi arată profesorului său Jacob Mureșianu compoziția proprie, un lied pe versurile poetului Mihai Eminescu („TR”, anul 149, 2001, nr.7-10, p. 2).

În același număr al publicației sibiene, S. Buzan publică un articol intitulat Despre originea lui Eminescu. În componența numelui de familie al poetului moldovean până în anul 1866 de „Iminovici”, „Eminovici”  intra radicalul turcesc „emin” și sufixul slav „-ovici”, fapt ce dă naștere la mai multe ipoteze, dominate de imaginație, în dauna adevărului (imbatabilul document !) și al unui subțire discernământ.  Astfel s-a ajuns la atribuirea mai multor „origini” de la cea turcă, armeană, poloneză, sârbă… vreo 11  la număr.  Răspunsul la această infamie a fost oferit de cercetătorul cernăuțean Vasile Gherasim care, pe bază de documente parohiale ale comunei de baștină a poetului, a dovedit „existența strămoșilor lui Eminescu, începând de la Vasile Eminovici (n.1780), bunicul poetului. Sorgintea familie, este, potrivit autorului articolului din Ardeal, din zona Blajului. Dumitru Vatamaniuc crede că din acești prea mulți „Iminovici” în Transilvania, unii ar fi emigrat în Bucovina, alungați de persecuțiile uniatiste.

La rubrica Profiluri spirituale, a „Telegrafului Român”, Marin Voiculescu demarează un ciclu de articole cu titlul concis Mihai Eminescu în care întreprinde o analiză a contribuției lui Eminescu „în abordarea problematicii dedicate vieții sociale și politice” care potrivit autorului articolului mai sus menționat, a fost mai puțin „curtată”. Eminescu ia poziție tranșantă,  critică și manifestă o postură intransigentă în această cavalcadă a „micimilor umane” (lucru extrem de valabil și astăzi-n.n.): „Invidia, nestatornicia, clevetirea,  dușmănirea ascunsă, lingușirea  sofisticată, toate acestea se găsesc în oamenii care n-au un tot fundamental hotărât, cari nu sunt întregi sufletește și poate nici fizic”. Să ne înțelegem: din păcate astfel de „specimene”  îndopate cu toate cele enunțate mai sus, infestează astăzi relațiile umane tot mai des și tot mai puternic. Ferește Doamne ! 

Într-o epistolă adresată lui Dumitru Brătianu, Eminescu observă cu îndreptățire că: „Dacă o generațiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu  necesitate de locul pe care îl ocupă înlănțuirea timpului”. Pe cât de năpăstuit și zdruncinat fizic a fost Eminescu, încă din anii tinereții, pe atât de puternic și echilibrat spiritual se dovedește în toată opera sa. El se manifestă echidistant și în aprecierea specificului contribuției cu care vine fiecare popor la zestrea omenirii: „Toate popoarele de pe lume au câte ceva sfânt și intangibil. La unu e legea, la altul conștiința națională, la al treilea alte bunuri morale și în acest reziduu ultim al caracterului său stăpânirea politică a unei nații cată să-și aibă margine”.

(„TR”, anul 150, 2002, nr.1-4, p. 3, 4).

Un alt cunoscut colaborator al publicației sibiene, profesorul Petru Dumitreasă, oferă spre publicare un articol denumit Cum l-a cunoscut Ion L. Caragiale pe Mihai Eminescu? Mijlocitorul acestui contact a fost actorul Pascali care locuia în gazdă în același imobil în care trăia și marele dramaturg, prozator și publicist Ion Luca Caragiale. Cunoscându-i preocupările literare, într-o zi acesta  îl informa pe „Nenea Iancu”cu următoarea descriere: „Am și eu un băiat în trupă care citește mult; este foarte învățat, știe nemțește și are mare talent. Face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu cred că ți-ar face mare plăcere să-l cunoști”. Și, în aceeași seară, cei doi s-au cunoscut s-au cunoscut. „Mă recomand Mihai Eminescu… Așa l-am cunoscut eu” a spus Caragiale. Pe parcursul vieții, cei doi s-au reîntâlnit la Junimea și, mai apropiați au fost în perioada cât poetul era redactor și redactor șef la „Timpul” în București. Eminescu este cel care i-a deschis, pentru publicare, coloanele gazetei, luându-l în colegiul redacțional. Conform spuselor lui Caragiale, „…la Timpul, Eminescu a lucrat gazetar mai mult singur, de la prima coloană, până la informații și traduceri de telegrame străine. Eminescu desfășura muncă de zi la redacție, muncă de noapte acasă, tot pentru gazetă” („TR”, anul 150, 2002, nr. 9-12, p. 2, 4).

Anca Sârghie, universitar la „Lucian Blaga” din Sibiu, în articolul Mihai Eminescu și Carmen Sylva, regina României, abordează o temă mai puțin cunoscută, aceea a relației existente

între poet și membrii sau apropiați ai Casei regale române. Este cunoscut faptul că Titu Maiorescu este cel care a intermediat contactul Eminescu-Regina Carmen Sylva. Măgulit în orgoliu de comportamentul afabil al reginei față de propria-i persoană, față de scrierile sale, Eminescu redactează și expediază o scrisoare reginei. Ne rezumăm în a prezenta, în cele de mai jos, câteva  fragmente din această epistolă: „Este însă cam lipsit de modestie din partea mea să vreau să trezesc la Înălțimea Voastră, persoană situată deasupra partidelor, un interes Pro sau Contra; s-a întâmplat însă fără nicio altă intenție decât aceea de a da glas prețuirii ce-o datorez pentru aprecierile atât de binevoitoare de care se bucură neînsemnatele mele scrieri din partea Înălțimii Voastre. Nu merit  această recunoaștere, totuși lauda o primesc”.

Din afirmația doamnei Anca Sârghie rezultă faptul că o variantă nestudiată a poeziei „Criticilor mei”, păstrată în Biblioteca română din Freiburg  „ probabil oferită de autor reginei României, ori vreunui alt membru al dinastiei regale, poate comporta un plus de adevăr, noi precizări, o nouă interpretare de până acum”. Este un teren deschis care așteaptă să fie defrișat mai amplu, material informativ existând suficient, așa cum se apreciază (TR”, anul 150, 2002, nr. 23-26, p. 5,7).

            În primul număr al „Telegrafului Român” pe anul 2004, preotul Al. Stănciulescu-Bârda,

 publică o emoționantă „scrisoare-rugăciune” adresată Celui de Sus, implicând și „poetul nepereche”. Pentru evidenta valoarea sentimentală ne permitem să  republicăm câteva secvențe: „Doamne, și Tu l-ai iubit pe el, fiindcă prea mult har ai revărsat într-însul! Doamne și Tu l-ai iubit, fiindcă i-ai dat suflet de-ajuns, ca să pună-n tot și toate! Doamne și tu l-ai iubit, fiindcă durerile unui neam întregi le-ai pus în spate ca pe-o cruce. Ia-i dat lacrimi și durere, dragoste și mângîiere!

            Doamne, te rog în numele meu, ajută-l să nu plângă! Să nu plângă, Doamne, că-l doare și-i păcat! Dă-i, Doamne, bucuriile netrăite, bucuriile sperate, dă-i împlinirea întru dreptate!

            Dă-ne, Doamne, roadă-n toate, fericire, bunătate, ca să nu cerșim vreodată din cetate în cetate! Dă-ne aur, dă-ne grâne, ca să aibă fiecare pe măsuța lui o pâine! Dă-ne Sfânta Libertate și credință-întru dreptate! Dă nădejdea de mai bine, pentru ziua care vine!…..Dă-ne,  Doamne, minți deștepte, vlagă multă, trupul tare ca să facem zid de piepturi la bătrânele hotare! N-om lăsa păgânitatea să-Ți mai spurce iar altare, schituri vechi să le dărâme, morți să tulbure-n morminte….” („TR”, anul 152, 2004, nr.1-4, p. 3).

            Părintele Eugen Goia, în studiulm trimis spre publicare: Un oaspete care a poposit de curând pe plaiurile noastre: Ion Miloș – Un mare poet, în care bate o inimă de român- realizează un impresionant tablou al unui concetățean de-al nostru, trăitor pe meleagurile Suediei: „Un poet de o frapantă originalitate, căruia ursitoarele i-au hărăzit premise dintre cele mai rare- să se nască țăran din Banatul sârbesc…, să scrie poezii originale și să traducă  acestea în patru limbi, să se afirme, în sfârșit, ca un novator și un poet modern în limba părinților săi pe care o manevrează magistral…” Ion Miloș este cel care,  cu ocazia centenarului „Eminescu”, traduce și publică pentru prima dată în limba suedeză, o amplă selecție din poezia lui Eminescu. Tot el a tradus în suedeză pagini remarcabile din gândirea și lirica lui Blaga, Bacovia, Cioran, Eliade, Sorescu ș.a. („TR”, anul 152, 2004, nr. 5-8, p. 5).

            Preot profesor Liviu Curcă publică un incitant articol, în primul rînd prin titlul atribuit: Eminescu-Contemporanul nostru susținând că „timpul operelor marilor scriitori bate în Timpul etern. Frecvent sunt întrunite în opera poetului motive generale ca: „Dor, Codru, Mare”  dar și teme de mare deschidere „ ca iubirea, viața, moartea” etc („TR”, anul 154, 2006, nr.5-8, p.1,2).

Onorabilul prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu, filolog, teolog și istoric literar, publică un interesant articol intitulat Credința lui Dumnezeu în care avansează, cu argumente oferite de istoricii și criticii literari, un  verdict: „… între al crede pe Eminescu ateu și al propune pentru… trecerea în rândul sfinților”, aspect care nu a întrunit , deocamdată , o majoritate absolută de păreri. Autorul își pune o întrebare fundamentală: cum poate fi interpretată afirmația eminesciană potrivit căreia „Biserica este mama neamului românesc” (fără îndoială, Biserica ortodoxă!-n.n.). În acest context și pe aceeași temă deschisă, nu trebuie uitat  faptul că Eminescu se implică plenar în organizarea serbărilor de la Putna „în care vede o triplă manifestare: a credinței ortodoxe a românilor, a marcării unui eveniment și a elogierii figurii lui Ștefan cel Mare și Sfânt”. Eminescu consideră toleranța religioasă o trăsătură fundamentală a românilor,autorul  încheind prin afirmația: „Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, căldura, energia pledoariei sale („TR”, anul 155, 2007, nr. 1-4, p. 4).

            Colonelul în rezervă Victor Neghină, descrie în paginile „Telegrafului Român” , sub  titlul Omagiu Eminescu,acțiunea comemorativă desfășurată la Cercul Militar Sibiu: „Acest moment memorabil în calendarul de suflet al poporului nostru a fost evocat recent de membrii Uniunii Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, filiala Sibiu și ai Cercului Literar-Artistic „George Topârceanu”. În acest context s-a desfășurat un moment literar care a inclus o paletă largă de aspecte din viața și opera poetului. În prima parte a acțiunii, a luat cuvântul col.(r.) prof. Aurel Domide  care în expunerea sa a consemnat principalele repere ale traseului vieții poetului omagiat, din anii copilăriei „și până la trecerea sub aripa zeului somnului de veci Hypnois”. În intervenția sa, col.(r.) profesor Mihai Macavei, a subliniat unele aspecte  privind receptarea creației eminesciene în operele literare, istorice și filozofice de către corifei ai culturii românești: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, George Călinescu , dar și în planul dezbaterilor literare universale („TR”, anul 155, 2007, nr. 25-28, p. 3).

            În articolul său intitulat Inedit omagiu poetului național Mihai Eminescu, Pr. Prof. univ. dr. Dumitru Abrudan, analizează teza de doctorat a lui Nicolae Cristea  susținută în anul 1895  la Universitatea din Budapesta, temă care a mai făcut obiectul altor aprecieri similare în paginile „Telegrafului Român”. Elie Miron Cristea se pronunță privitor la principala sursă de inspirație  a poetului menționând următoarele: „Școala la care s-a format Eminescu a fost poezia populară…

Eminescu a înțeles întocmai gândirea poporului și a intrat în ritmul ei cu o ușurință genială”. Opera poetică de inspirație populară constituie adevărate modele ale geniului. În finalul tezei de doctorat, Miron Cristea conchide: „Influența lui Eminescu asupra tineretului român este foarte mare. Operele lui sunt citite și citate, el devenind un idol al românilor” (anul 156, 2008, nr. 1-4, p. 3).

Referire la Miron Cristea  și la teza lui  de doctorat detaliază și Profesorul academician Mircea Păcuraru în articolul intitulat La 90 de ani ai Patriarhiei ortodoxe române ( vezi : „TR”, anul 163, 2015, nr. 5-8, p. 5).

            Universitarul Vasile Chira de la facultatea de teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu, în documentatul articol intitulat Prolegomeme la metafizica creștină („TR”, anul 161, 2013, nr.1-4, p. 8) susține că în poezia „Preot și filosof” „Eminescu surprinde plastic hipersensibilitatea metafizică a filosofilor, cât și punctele de intersecție ale celor două moduri de cunoaștere: filosofic și teologic. Iată versurile: „Căci n-avem sfinții voștri/Voi ne certați preoții/ Deși de-a voastră tagmă suntem și noi cu toți/Și noi simțim că suntem copiii nimicniciei/Nefericiri svârlite în brazdele veciei/Nu ne certați că și noi suntem cei cu auzul fin/Ce pricepurăm șoapta glasului divin”.

             Profesoara  Elena Marica este autoarea unui interesant articol intitulat Care era credința lui Eminescu?-Relația cu ortodoxia, publicat în „Telegraful Român” (anul 166, 2018, nr.21-24, p. 8). Domnia Sa subliniază că noile deschideri, în toate domeniile, petrecute în țara noastră după decembruie 1989, au permis și noi abordări ale operei lui Mihai Eminescu. Ne referim la posibilitatea de a cerceta și interpreta vasta sa operă sub un con care nu era permis, agreat, de regimul comuinist: reprezentarea Divinității în trăirile (experiențele) poetului în raport cu aceasta, în special cu ortodoxia. Lecturând paginile operei sale „un cercetător neavizat criticii constată referiri mitologice, filosofice-orientale și religioase creștin-ortodoxe.” Cuvinte ca. rugăciune, înger, icoană, candelă, divin, cer, sfințenie, lumină, Prea Curată, rai, profet, „sunt dovada evidentă a faptului că Eminescu nu era străin unor trăiri specifice creștine.”

În conformitate cu rezultatele unor cercetări întreprinse de unii eminescologi, devin  evidente trăsăturile unui poet religios universal, fără a fi implicat personal într-o doctrină sau alta. Din copilărie, prin preotul satului și din familie (în care a avut trei mătuși monahii – Fevronia, Olimpiada și Sofia- și doi unchi călugări – Calinic și Iachint-) a fost inițiat în practici creștin ortodoxe.

            Dar, în același  timp, în poezia „Împărat și proletar”, poetul face un rechizitoriu și condamnă religia, considerând-o jug. Această alternanță între acceptare și „declamare” a credinței stârnește, firesc, curiozitatea. 

            Din vasta  literatură parcursă de Eminescu, Biblia, în special Geneza, Ecleziastul, Pildele lui Solomon, Psalmii lui David, Cântarea Cântărilor, Profeții și Evangheliile i-au capacitat atenția și interesul. Ideile trezite de Sfânta Scriptură, sunt regăsibile în poemele Memento Mori, Glossa, Strigoii, Scrisori.

            Felul de comportament pe care-l afișează  poetul dovedește cu prisosință că el și-a însușit poruncile divine precum și învățăturile Scripturilor, cu evlavie și respect, similar unui bun creștin. În acest sens , prietenul său Ioan Slavici nota în Amintirile sale: „Eminescu nu era în stare să mintă /…/ și în gândul lui, cea mai învederată dovadă de iubire și de stimă era să-i spui omului, și în bine, și în rău, adevărul verde în față. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerșească pentru vreun nevoiaș, pentru sine însuși însă, cu nici un preț. Vorba lui era vorbă și angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată nu lua asupra lui sarcini pentru care nu se socotea  îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima”.                                                                                                                                                                                                                                           Lucian Giura