Originar din America, a fost adus în Europa prin sec. XVI-lea, apoi adus în Germania, Spania, Italia şi Franţa. La început, cartoful era folosit în Italia la hrănirea porcilor, în Germania era dat mai mult pe la închisori, iar în Franţa era considerat aducător de lepră. Cel care a promovat folosirea cartofului în Franţa a fost un om al regelui, numit Parmantier, care a dat dovadă de mult curaj în lupta pentru susţinerea cartofului în alimentaţie. Însuşi regele Franţei, Ludovic al XVI-lea, l-a susţinut pe Parmantier oferindu-i un teren în jurul Parisului spre a cultiva cartofi. Toată grădina a fost jefuită din dorinţa de a ştii ce gust au aceşti cartofi. Cartofii au fost pregătiţi după cărţile lansate de Parmantier. Ca semn al apobării strădaniei lui Parmantier, cu ocazia serbării date în saloanele de la Versailles, regele a apărut având în mână un buchet de flori de cartofi. Acest gest a atras atenţia nobilimii care, spre a fi pe placul regelui, a început să poarte la butonieră flori de cartofi şi, bineînţeles, să folosească această legumă în alimentaţie.

Cartofii cei mai căutaţi sunt cei mici şi galbeni, aşa-zişi de Olanda, care nu se fărâmă la fiert, având o cantitate mare de minerale, materii albuminoase, sunt şi cei mai hrănitori. După aceştia, uşor de mistuit şi destul de nutritivi, sunt cartofii roz, care nu se fărâmă. Specia de cartofi galbeni, asemănători cu cei de Olanda, dar fiind mai mari, nu sunt recomandabili ca hrană a omului, au puţine minerale şi se aparg la fiert, iar puţinul gust pe care-l au se risipeşte. Nu sunt recomandaţi celor care se hrănesc numai cu vegetale. Compoziţia chimică a cartofului variază după an şi după teren. Cartofii cei mai uşor de digerat sunt cartofii copţi în coajă la cuptor sau în spuză, deoarece păstrează toate elementele. Cartoful este o legumă ce nu cunoaşte contraindicaţii, constituind un aliment de bază pentru populaţie.