Mai puțini sibieni în acte, mai multă aglomerație pe străzile Sibiului. Iluzie colectivă? Explicațiile sociologice

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Pentru cei mai mulți dintre noi, Sibiul pare mai aglomerat ca niciodată, deși, paradoxal, datele oficiale arată exact contrariul: orașul nostru a pierdut aproape 50.000 de locuitori în ultimele patru decenii și jumătate. De la 179.558 de locuitori în 1980 la puțin peste 134.000 în 2021, cifrele recensămintelor indică o scădere constantă a populației din municipiu. Și totuși, realitatea de zi cu zi spune altceva: trafic sufocant, locuri de parcare insuficiente, grădinițe și școli publice fără locuri libere, iar peste toate astea planează percepția colectivă că trăim într-un oraș „sufocat”, „invadat” și „supraaglomerat”.

În încercarea de a înțelege această discrepanță dintre statistici și percepție publică, reporterii Tribuna au discutat cu Mihai Rusu, profesor universitar de la Facultatea de Sociologie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Demersul nostru jurnalistic înceacă să explice dacă Sibiul se confruntă cu o problemă demografică reală, de planificare urbană, sau dacă asistăm la o transformare firească pentru orașele moderne, în care populația nu mai poate fi măsurată doar prin domiciliul din buletin, ci trebuie înțeleasă prin modul în care oamenii folosesc efectiv orașul.

Un oraș mai mic pe hârtie, dar mai plin în realitate

Discrepanța dintre cifrele oficiale și percepția publică nu este, spune sociologul, o iluzie colectivă, ci mai degrabă este rezultatul unei schimbări profunde a modului în care funcționează orașele contemporane.

„Statisticile privind populația nu sunt foarte exacte dacă le luăm izolat. În cazul Sibiului, ele arată o scădere a numărului de locuitori dar, în realitate, nu vorbim despre o pierdere. Ci despre o redistribuire a populației către zona metropolitană, mai recent dezvoltată. Practic, o parte importantă a populației a ieșit din granițele administrative ale municipiului, dar nu a rupt și legătura funcțională cu orașul”, explică Mihai Rusu. „Per total, orașele mari din România, și-au păstrat populația într-un registru constant. S-a schimbat doar concentrarea ei. Asta se întâmplă și cu Sibiul, care apare tot mai depopulat în statisticile oficiale, însă în viața de zi cu zi el este utilizat de un număr cel puțin la fel de mare, dacă nu mai mare, de oameni”.

Populația invizibilă care aglomerează orașul

Potrivit profesorului Rusu, această „populație invizibilă” (oameni care locuiesc în localități precum Șelimbăr, Cisnădie, Șura Mică, Șura Mare sau în alte comune din jur, dar lucrează, își duc copiii la școală și își petrec mare parte din zi în Sibiu) este cheia înțelegerii fenomenului.

„Acești oameni nu sunt nici orășeni care trăiesc la țară, nici țărani care muncesc la oraș. Eu aș spune că sunt sibieni care locuiesc în afara Sibiului”, afirmă sociologul. „Această redefinire a apartenenței urbane schimbă fundamental modul în care trebuiesc citite datele demografice. Orașul nu mai este doar spațiul delimitat administrativ, ci a devenit un ecosistem extins, cu granițele fizice tot mai irelevante. Deci nu mai putem vorbi despre o populație urbană doar în funcție de domiciliu. Urbanitatea este dată de stilul de viață și de utilizarea orașului”, subliniază acesta.

În aceste condiții, presiunea asupra infrastructurii urbane – de la trafic la servicii publice – crește, chiar dacă numărul oficial de locuitori ai Sibiului scade. Potrivit sociologului, acești oameni sunt cel mai des din segmentul activ al populației, așa că lucrează în continuare în Sibiu, își duc copiii la unitățile de învățământ din Sibiu, ies la restaurante, merg la spitale, iau trenul sau avionul și folosesc infrastructura orașului în continuare, chiar dacă plătesc unele taxe în afara orașului.

Explozia mașinilor și orașul „motocentric”

Totodată, Mihai Rusu reliefează faptul că, dacă există un factor concret care amplifică senzația de aglomerare, acesta nu este neapărat numărul de oameni, ci numărul de mașini.

„Populația care contează cu adevărat și care produce aceste probleme de senzație de supraaglomerare în oraș este populația de autoturisme. Dezvoltarea economică a Sibiului a dus la o creștere accelerată a parcului auto, multe familii ajungând să dețină două sau chiar mai multe mașini, în timp ce infrastructura orașului a rămas, în mare parte, aceeași”, spune profesorul Rusu.

Fenomenul „mașinilor indispensabile” este alimentat nu doar de nevoi practice, ci și de o componentă culturală. „Mașina în România – deci și în Sibiu – nu este doar un mijloc de transport, ci și un simbol de statut, o formă de validare socială”, explică sociologul.

„Această aspirație personală a majorității se suprapune peste un model de dezvoltare „motocentric”, în care orașul este gândit și utilizat în funcție de mașină, nu de oameni. Întreaga spațialitate urbană este configurată în funcție de autoturismul personal. Rezultatul este un spațiu public dominat de trafic și parcări, în care, chiar dacă populația oficială scade, orașul este perceput ca fiind tot mai aglomerat. Pentru că spațiul urban disponibil este tot mai fragmentat și ocupat de vehicule, nu de oameni”, mai spune profesorul.

Suburbanizarea și orașul care se extinde fără să crească

Fenomenul mutării în afara orașului nu este specific doar Sibiului, ci face parte dintr-o tendință mai largă, prezentă în toate orașele prospere din România. „Nu vorbim despre urbanizare sau dezurbanizare, ci despre suburbanizare. După perioada comunistă, definită de o locuire uniformă și comună, a existat această dorință de a ieși din locuirea colectivă și de a avea o casă proprie. În zonele periurbane au fost construite locuințe mai spațioase și mai accesibile, așa că cea mai la îndemână soluție a fost mutarea în afara orașului, dar în proximitatea lui. Dezavantajul de a locui mai departe de centrul orașului a fost contrabalansat de achiziția unei mașini, în cele mai multe cazuri, iar activitățile economice și sociale au rămas în oraș”, explică profesorul. În plus, potrivit expertului, pandemia și dezvoltarea muncii de la distanță au accelerat acest proces, oferind mai multă flexibilitate în alegerea locuinței.

Sibiul, un oraș fără control asupra propriei creșteri

Una dintre cele mai mari probleme, subliniază profesorul, este lipsa de coordonare între municipiu și localitățile din jur. Această fragmentare administrativă face ca dezvoltarea să fie dificil de gestionat administrativ unitar și generează dezechilibre în ceea ce privește infrastructura și serviciile publice oferite de un oraș precum Sibiul.

„Primăria din Sibiu nu are control asupra spațiului limitrof, unde trăiesc din ce în ce mai mulți oameni care folosesc orașul, dar plătesc taxe în altă parte. Practic, orașul suportă costurile unei populații mai mari decât cea oficială, fără a beneficia pe deplin de resursele fiscale aferente. Astfel, orașele de tipul Sibiului ajung să deconteze modele de dezvoltare uneori iresponsabile, fără o viziune pe termen lung, pentru care sunt responsabile localitățile învecinate”, avertizează sociologul.

„Muzeificarea orașului”, un risc al dezvoltării urbane coerente

Referitor la dinamica urbană și percepția locuitorilor, profesorul Mihai Rusu mai subliniază un fenomen tot mai vizibil în orașele turistice, inclusiv în Sibiu: transformarea acestora în spații „muzeificate”, orientate mai mult spre vizitatori decât spre locuitori.

„La toți acești factori, se adaugă și riscul unei muzeificări a orașului, în care centrul orașului devine un spațiu aproape exclusiv pentru consum, relaxare și turism, nu pentru viața cotidiană a locuitorilor. Această schimbare a funcției spațiului urban modifică și modul în care oamenii care trăiesc aici folosesc orașul și contribuie la senzația de aglomerare. Pentru că orașul nu mai este un spațiu al locuirii, ci al experienței.”

Fenomenul, început în special după 2007, odată cu dezvoltarea turistică accelerată a Sibiului, vine la pachet și cu astfel de efecte secundare: creșterea presiunii asupra infrastructurii, transformarea spațiilor comerciale în zone orientate spre turiști și o distanțare treptată între orașul „trăit” de locuitori și orașul „consumat” de vizitatori. În aceste condiții, chiar și în absența unei creșteri demografice, orașul este resimțit de locuitori ca fiind mai plin decât în realitate, tocmai pentru că aceleași spații sunt folosite mult mai intens și mai concentrat.

Percepția, între realitate și exagerare

În final, întrebarea rămâne: este percepția sibienilor exagerată sau reflectă o realitate pe care statisticile nu o mai pot surprinde corect? Răspunsul, potrivit profesorului Mihai Rusu, pare să fie undeva la mijloc. „Este o impresie colectivă care are o întemeiere în realitate, dar și partea sa de exagerare. Orașul nu este mai populat în sens strict demografic, dar este mai intens utilizat, mai ales în anumite intervale orare și în anumite zone. Iar această diferență dintre „populația rezidentă” și „populația funcțională” devine tot mai relevantă pentru modul în care trebuie gândite politicile publice”, concluzionează acesta.

Foto: Razvan Negru