Izgonirea fără sfârșit…

Așa părea din clipa căderii în ispita mâncării din pomul cunoașterii binelui și răului. Un singur cuvânt de încurajare – în care Tatăl Ceresc spune cum va pune dușmănie între ispititor și femeie, între sămânța acesteia și a diavolului ispititor și cum Urmașul aceleia va zdrobi capul tiranului fără chip- schimba nădejdea iertării în Iertare propriu-zisă, în Iertare veșnică. În Iertare Întrupată. Pentru că la venirea Sa în lume, „la plinirea lumii” (Galateni 4.4), Domnul Hristos Întrupează Iertarea. Luați seama la gesturile imperiale prin care Hristos vindecă, iartă, hrănește și stinge setea nevoiașilor- nu doar de apă, după cum știm. Nu o face ca și cum i s-ar fi cerșit ceva ci cu un adânc de smerenie dumnezeiască, fundamental smerenie și fundamental dumnezeiască. Un fel de destupare de izvor intim al unei iertări pe care nimeni, niciodată, nu o va mai putea manifesta.

Ceasul de-acum al începerii postirii pe calea către Golgota ne obligă dintâi de aceasta să ne aducem aminte. De inseparabila poveste de mântuire în care Iubirea biruie răul, îl hărțuiește ca să-l facă de rușine și nerușinându-se îl ucide prin Cruce. Prin Cruce în iad se coboară biruința iertării și iubirii. Și acesta este motivul principal pentru care postim. Pentru a înțelege distincția între iertarea noastră și iertarea Lui, între biruința noastră și biruința Lui. Un soi de relocare a înțelegerii dinspre lumea aceasta cu tot mundanul ei infam și Împărăția Cerurilor descoperită nouă prin imperiala și dumnezeiasca smerenie a Mântuitorului.

Când punem pe zero cronometrul postirii trebuie să ne aducem aminte dă mântuirea noastră, obiectiv vorbind, s-a săvârșit prin Jertfa Mântuitorului. Nu postim ca și cum nu am ști că Hristos a Înviat. Asta nu înseamnă să ne prefacem pocăiți de păcate ori farisei în tristețea noastră radioasă, legată de pierderea iertării prin nedemna cădere în păcate. Înseamnă însă și că văzând hotărârea lui Dumnezeu în a-și recupera pe Om nu ne lăsăm de dragostea Dumnezeu-Omului și trăim desăvârșirea întru iubire și Cer drept o provocare continuă. Orice exces, chiar și în bine, ne depărtează de împlinirea asemănării în Dumnezeu. un Dumnezeu Unic, care nu ține deloc să fie idolatrizat și nici mistificat. A cărei cuvenită închinare nu poate fi transformată într-un rit de păpușari mediocri în care sunt ai importante gesturile decât fundamentarea lor în iubire. Vă aduceți aminte, sunt convins, că în literatura românească există o nuvelă în care un tânăr ceartă pe un domn, așezat la masă, că nu se ridică în picioare când defilează, la vreme de pace, Oștirea Țării. Insistă obraznic să-i de o lecție bărbatului și doar când acesta se ridică în capul oaselor- căci picioarele le pierduse la Plevna- înțelege catastrofala lui neatenție, ignoranța sa cultă. Abia atunci zărește pe haina sa ponosită strălucind Virtutea Militară și în ochii omului strălucind virtutea smereniei, a omului care știe că datoria sa este împlinită. Să învățăm mereu să privim, pe tot parcursul Postului, mai mult la noi decât la alții. Și când privim spre ceilalți să le încurajăm bucuria postirii, bucuria câștigării virtuților și temeinica încercare de a rămâne oameni.

Postirea este îndemnul lui Dumnezeu și răspunsul nostru la îndemnul Lui de a rămâne oameni. Numai oamenii pot posti. Dincolo de cure și eforturi nutriționiste postul este despre asumarea iertării, despre incredibila „chimie” cu Dumnezeu, despre consfințirea colaborării cu El în marele efort al aducerii iertării în lume. Cu fiecare om iertat se întărește fundamentul de iertare al lumii așa cum fiecare dimineață cheamă la lumină sufletele noastre. Pentru a fi izvor de iertare celuilalt.

Evanghelia ne cheamă, atent, la grija pentru suflet, ajutorare a aproapelui dar și aflarea adevăratei comori, care ne este inima. O uluitoare punere în scena mântuirii a fiecăruia dintre noi care ne suntem propriul personaj. Nu are cum să ne fie ușor. Dar indicațiile prin care Hristos ne aduce aproape de Rai sunt realiste, făcubile și trăibile, cum ar spune copiii. Nu sunt rupte de realitatea noastră de zi cu zi, nu ne obligă la scamatorii sufletești ori trădări de sens și iubire. Tainic și totuși la lumină sfatul Mântuitorului este despre noi, despre viețile noastre și pentru viețile noastre. Se poate împlini în discreția harului lupta aceasta nesângeroasă dar grea, extrem de grea uneori, cu propria noastră fire, cu propriul nostru statut de om.

Dacă este să alegem un mod de a posti avem de ales să o facem între gălăgioasa și vorbăreața lume a pieței de valori ori discreția sănătoasă a relației cu Dumnezeu. cuminte ar fi,  desigur, calea discreției. Care aduce limpezime și măsură corect-sănătoasă a firii noastre. Se prea poate să nu ne iasă dar asta este cea mai mică problemă. Părerea mea de rău este pentru cei care se descurajează din primele clipe, pentru cei care îmi spun că au încercat și nu le-a ieșit ori care zic, destinși până la limita cu nesimțirea sufletească și nu numai, că pentru ei nu înseamnă nimic postirea. E semn de lipsă de curaj în a te privi în oglinda provocării propriei tale firi. Mai ales că perioada postirii e una de așezare. Lucru greu într-o societate pusă pe alergătură. Uneori alergăm singuri, alteori ne aleargă alții și de cele mai multe ori alergăm pe alții cu interesele noastre. A posti înseamnă a-ți trage sufletul, a-l așeza în destindere. Cumințenie și răbdare.

Izgonirea părea fără sfârșit. Experții în scenarii ne-ar fi spus că e imposibil ca Dumnezeu Tatăl să afle o Fecioară vrednică din care să se nască Mesia…Și ei asemeni tuturor „scenariștilor” – de ieri și de azi-  pe seama lui Dumnezeu sunt biruiți de Dumnezeu-Iubire, de Dumnezeu-Jertfă. Cel Care așează Crucea axă noii lumi. Lumea în care blestemul  e înlocuit cu Binecuvântarea iar pedeapsa cu Iertarea. Poate că ar trebui să fim mai atenți la aceasta, mai autentic legați de darul discret și puternic al Iertării fără de sfârșit. Post cu bucuria Învierii pe chip!