Îşi mai aminteşte cineva că a fost un 1989? Urme care dispar şi zvonurile de atunci

Revoluţia din 1989 a trecut de la stadiul de eveniment glorios care ne-a rupt de dictatura comunistă şi ne-a aruncat în democraţie, la un ceva jenant, de care nu îţi mai vine să îţi aminteşti, iar când o faci, trebuie neapărat să îi minimalizezi cât mai mult meritele. De-a lungul a 36 de ani de la declanşarea ei, lumea ori nu mai ştie, ori nu mai vrea să ştie nici ce a fost atunci, nici cine au fost exact cei care au tras „în noi”, marşându-se pe şabloane prefabricate, părerile altora, generalităţi plictisitoare şi mai ales intoxicaţii. Afli astfel că Revoluţia nu a mai fost făcută de cei care au avut curajul de a ieşi împotriva dictaturii, asumându-şi toate riscurile ce decurgeau din asta inclusiv pierderea vieţii, ci de Rusia, SUA şi Ungaria care voia să ia Ardealul cu acest prilej. Că Ceauşescu a fost dat jos şi împuşcat graţie unei conspiraţii multinaţionale, ca pedeapsă pentru că a fost erou şi mare patriot. Că aveam atunci atâţi agenţi străini, cu Lada albe sau de alte culori, sovietici, americani, germani şi de alte naţionalităţi, pe care ţara nu putea să-i mai încapă vorba poetului, care ei au provocat, declanşat, întreţinut, tras în noi, manipulat, românii fiind doar aşa, o gloată manevrabilă, o figuraţie pentru justificarea cinstito a scopurilor oculte. Armataa devenit din salvatoarea situaţiei şi cea care a fost „cu noi” un fel de ciucă a bătăilor şi multiplu ţap ispăşitor, soldaţii având dubla calitate de bibani stupizi care trăgeau aiurea-n tramvai şi de super-luptători de elită care te împuşcau fix în cap, erau peste tot, apăreau /disprăeau subit şi erau de negăsit.

Revoluţia a fost atât de intoxicată de zvonuri şi interpretări manipulatoare încât oamenii s-au săturat de ea, decât să se tot zăpăcească în căutarea unui adevăr simplu, dar bine ascuns în minciuni. În plus, generaţia de după 1989 are alte priorităţi şi nu e interesată de subiect, fiind un eveniment la fel de interesant cum a fost pentru noi naţionalizarea din 1948 sau inundaţiile din 1970. Dar cei care au trăit-o nu o uită, chiar de o doresc. Pentru că s-a imprimat în ei. Iar ca să mai reaminteşti unora că la 1989 a fost ceva unde unii au murit pentru idei abstracte ca libertate, democraţie şi bunăstare, devine o obligaţie. Aşa că am călcat din nou pe unele trasee ale Revoluţiei sibiene să vedem ce a mai rămas. În paralel, am scormonit după zvonurile care terorizau Sibiul atunci, ca nu cumva să se uite.

Urmele lui 1989 la Sibiu? Ori dispărute…

Dincolo de memoria oamenilor, este memoria locurilor. 1989 a lăsat nu doar semne simbolice, ci şi semne materiale, palpabile. Care, an după an sunt tot mai puţine şi sincer, nu mai interesează pe multă lume. Am încercat să dau o tură rapidă prin punctele chele ale momentului 1989 de la Sibiu, parcurgând un fel de traseu turistic pe care nimeni nu-l va pune în practică vreodată, pentru că nu mai interesează şi mai ales, nu prea mai ai ce să arăţi.

Fabricile care au dat tonul revoluţiei de la Sibiu, „Balanţa” şi IUPS, au devenit cartiere de blocuri şi nimic nu mai aminteşte că unii muncitori de acolo au avut curajul să sfideze şi teama proprie şi pe şefii direcţi (unii sunt bine-mersi, apropo) pentru a porni o revoluţie în Sibiul acela amorţit de felul lui. Podul Gării peste care au trecut şi asupra căruia se trăgea, este şi el altul, care nu mai are legătură cu nimic din ceea ce a fost atunci. „Mecanica” cea cu muncitorii care au sfidat porţile sudate anume ca să nu participe şi ei la protest, este un mall unde acum se adună puberii ca să se bage în seamă pe la food court. Chiar şi Judeţeana de Partid poate fi trecută la „pierderi”, având în vedere cum se prezintă Palatul de Justiţie de pe Victoriei.

Ori transformate, adică tot dispărute…

Piaţa Mare, locul unde pe 21 decembrie (când Timişoara era deja eliberată de ceauşism) s-au adunat primii oameni, puţini dar asumându-şi toate riscurile ce şi le puteau asuma. Locul plin atunci de tensiunea conflictului, unde cei care deja nu mai aveau de pierdut erau faţă în faţă cu cei care au fost trimişi împotriva lor, ori agresivi (miliţia) ori doar speriaţi de ceea ce vedeau (armata) acum este un punct relativ vesel a oraşului, cu Târgul de Crăciun, pom artificial cu becuri, căsuţe cu tot felul de chestii de vânzare şi oameni care sper să fie la fel de relaxaţi pe cât arată.

Foto: Dumitru CHSIELIŢĂ

Cui să îi mai pese că aici a căzut prima victimă a revoluţiei sibiene, Ion Mititelu, fix în timp ce agita cartela nu de telefon, ci de hrană? Placa memorială care îi aminteşte jertfa, încastrată în pavaj, acum stă la umbră între două căsuţe ce vând chestii de sezon. Cealaltă placă, aceea din faţa bradului, unde scrie despre unii care au căzut „pentru libertate şi adevăr”, mai e călcată în picioare din eroare de cei care trec pe acolo, şist nu atât din sfidare cât din neatenţie, şi face un cuplu acceptabil cu placa de pe muzeul/palatul Brukenthal, care îţi spune şi ea că pe aici „s-a aprins flacăra revoluţiei anticomuniste de la Sibiu”. O flacără aşa de intensă că a dezbinat chiar şi taberele de revoluţionari, de a fost nevoie de DOUĂ plăci care să marcheze acelaşi moment.

Foto: Dumitru CHSIELIŢĂ

Urme de gloanţe, multe „machiate” prin termoizolaţie

Drumul mă poartă spre alte puncte fierbinţi sibiene ale lui 1989. Pe la spitalul despre care ni se spunea la tv că este atacat de terorişti, pe străzile din jurul Academiei Forţelor Terestre, cu casele acelea devenite puncte de foc real sau simulat, ori doar victime colaterale a ripostei armatei împotriva atacatorilor despre care, paradoxal, încă mai mult se tace decât se vorbeşte. Peste tot zici că a fost o campanie de uitare la scară mare. Multe dintre acele case care au făcut atunci parte din istorie, ori nu mai există, fiind înlocuite de clădiri mult mai mari şi mai actuale, ori au fost renovate în aşa fel încât să nu mai rămână niciun semn al schimbului de focuri din perioada demenţială a lui 1989. Pe Dumbrăvii, pe Ştefan cel Mare, pe Oituz, pe Poplăcii şi pe Milea, s-a lucrat şi se lucrează de zor, renovându-se istoria. Doar spatele blocurilor de pe Milea, vecine cu Miliţia, se ambiţionează să te încurce cu nişte urme de gloanţe încă existente, unele dintre le suspect de jos amplasate ca să crezi că le-a tras armata aşa, „cu boltă”; aşa cum se pretinde, mai ales având în vedere că pe la Miliţie şi Securitate au cam fost împuşcaţi oameni.

Foto: Dumitru CHSIELIŢĂ

Pe Poplăcii şi pe o stradă laterală a cărui nume nu mi-l amintesc acum, încă mai tronează urmele rafalelor de „apărare” venite dinspre (pe atunci) şcoala de artilerie orid e la o patrulă trimisă în teren. Unul din blocurile „de la Steaua” de pe Victoriei încă îşi expune, cu mândrie, urmele unei lovituri de AG.

Dar înghesuiala din trafic de la Blocul Plombă şi hotelul Continental nu mai aminteşte cu nimic că aici miliţienii au sărit cu câinii pe protestatarii anticomunişti; un moment voit ignorat voit de către autorii cărţilor-detergent de spălat imaginea unora în detrimentul altora.

Foto: Dumitru CHSIELIŢĂ

Merg pe Milea. Pe vremuri, blocurile de aici încă mai aveau imprimate în zidărie amintiri de la 1989, mai ales în porţiunile cu vedere dinspre unităţile militare. Aici m-am nimerit în plin şantier de renovare-izolare-astupare. La fel, casele de pe Oituz, stradă de „aprovizionare” şi de retragere pentru băieţii care se distrau trăgând în unităţile şi oamenii de pe Dumbrăvii. Monumentul-memorial din faţa Casei de Cultură este abandonat nepăsării trecătorilor şi cu acea „flacără veşnică” ce se aprinde doar la ocazii. Casa de Cultură, simbol al libertăţii pe 22 decembrie 1989, încă mai are o placă memorială rătăcită pe faţada ei de o găseşti doar dacă ştii despre ea. La Cercul Militar e super şantier pentru „reconfigurarea” zonei. La Primăria de pe Victoriei mai e o placă memorială de care până şi eu uitasem. Pe Dumbrăvii, Vila Branga, greu încercată, este acum prosperă şi bine mersi, al fel ca alte case de unde a existat bănuiala că s-ar fi tras.

Mergând pe Mihai Viteazu, mă gândesc că e mai bine că a dispărut placa de la „Telefoane”, loc unde a căzut Octavian Niţă, împuşcat profesionist fix în cap de către nu se ştie clar cine. E bine că nu mai aminteşte nimic de aceasta pentru că s-ar fi înţeles acum că el apăra o sală de jocuri, un magazin de haine şi un second-hand.

E clar, amintirile în teren ale revoluţiei de la Sibiu sunt tot mai subţiri. Şi vor fi în continuare, până la dispariţie. Da, ştiu a fost o loviluţie, intenţionat dată ca să ruineze România socialistă care era stat prosper şi fără datorii, iar momentul 1989 este bun de articole, teze de doctorat comemorări monotone şi simpozioane în care să se spună unele şi aceleaşi lucruri. Dacă vreţi să mai vedeţi urne ale unor momente unice (în bine şi în rău) grăbiţi-vă, că gospodarii locali deja le-au pus gând rău.

Sibiu 1989, o capitală a zvonurilor

Până la fuga lui Ceauşescu, evenimentele din România se încadrau în şablonul unei revolte anti-regim clasice. Poporul sătul de sărăcie, întuneric (la propriu), frig (la propriu), cenzură, dictatură în general şi Ceauşescu în special. Conectaţi şi la alte surse de informaţii decât cele oficiale, românii mai aflau despre cum cădeau regimurile comuniste în ţările vecin eşi prietene. Un eveniment minor petrecut la Timişoara s-a transformat în bucata de mămăligă care în final a explodat: evacuarea pastorului Laszlo Tökes. Provocată sau nu, furia anti-regim s-a dezvoltat şi răspândit rapid, în 17 decembrie trecându-se la conflicte deschise între protestatari şi armată-miliţie-securitate, apărând primii morţi şi răniţi.

Probabil aici s-a marcat unul dintre marile zvonuri, lansat oficial şiu auzit inclusiv din „gura” Europei Libere, care a transmis ştirea că la Timişoara au fost ucişi peste 4. 500 de persoane, la care se mai adaugă peste 1.000 de răniţi şi 13 000 de arestaţi, plus aproape 8.000 de condamnaţi la pedeapsa capitală. Zvon menit să amplifice spiritul de revoltă şi să mobilizeze mai multă lume, pentru ca revolta de la Timişoara să nu rămână izolată. Informaţia s-a dovedit a fi falsă, dar atunci, când lumea lua de bun tot ce emitea „Europa Liberă”, a prins şi probabil a avut un efect, deşi mai mic decât cel a informaţiei reale că din 20 decembrie, Timişoara era aproape oficial oraş liber de conducerea comunistă.

Foto: Dumitru CHSIELIŢĂ

Zvonuri au mai circulat, pe ici pe colo, orchestrate mai ales de către serviciile de informaţii, unele devenind imediat informaţii oficiale. Scopul principal: discreditarea şi demonizarea mişcării revoluţionare din vestul ţării. Revoluţionarii din Timişoara erau făcuţi huligani, fascişti şi oameni certaţi cu legea, mişcarea era orchestrată de către serviciile de spionaj cu reputaţie ca CIA ori KGB („agenturili”) care au invadat zona cu agenţi provocatori. La acestea se adăuga şi spaima spaimelor, că astfel de să apă la moară Ungariei care profitând de tulburările din România, va invada Transilvania şi o va alipi. Interesant că toate aceste teorii, majoritatea delirante, au devenit acum adevăruri istorice pentru mulţi români.

A fost apoi 21 şi 22 decembrie, zile fierbinţi vorba filmului, iar după amiaza zilei în care Ceauşescu a părăsit conducerea României a declanşat un mecanism interesant: manipulările, diversiunile şi atacurile numite „teroriste”. De fapt, un haos bine organizat care încă este neclar în privinţa făptaşilor. S-au aruncat vini exclusive pe categorii de uniforme, s-au invocat civili stupizi dar cu arme, s-a aruncat vina exclusiv pe unii sau pe alţii dar, după ultimele cercetări care, foarte interesant, confirmă ceea ce se spunea atunci, în momentele acelea: exista o structură centralizată, pro-ceauşistă, activată imediat după plecarea preşedintelui. Grupare sau „reţea” care deja considera România ocupată de inamic şi acţiona „în spatele frontului” creând diversiuni şi împrăştiind panică. Ce era foarte suspect este că ei, diversioniştii, cunoşteau numerele de telefon – secrete – ale unităţilor militare, intrau pe frecvenţele de lucru, erau infiltrate oriunde, până la nivelul apariţiei nestingherite pe micul ecran al Televiziunii Române „Libere”.

Foto: Dumitru CHSIELIŢĂ

Sibiul, ca cel mai intens dintre câmpurile de bătălie (unii cercetători susţin că aici a fost singurul loc din România unde armata s-a confruntat, pe faţă, cu Internele) a avut parte de o zvonistică „de lux”, cu fake-uri atât împrăştiate pe plan naţional, cât şi de unele specifice, pe plan local. Cartea „Sibiul în revoluţia din decembrie 1989”; a lui Paul Abrudan, scoasă imediat duppă evenimentele din 1989 (în 1990), le-a centralizat. Nu ştiu dacă mai era nevoie, multe fiind, la vremea aceea, arhicunoscute.

Astfel, TVRL prin vocea directorului ei, Teodor Balteş, transmitea că „armata nu mai are muniţie şi trupele de securitate continuă să atace”. În acelaşi „comunicat recitat pe micul ecran, se mai anunţa că Securitatea trăgea, din Spitalul Judeţean, asupra militarilor. La fel, tot via media centrală se mai afla, tot de la Sibiu, că apa este otrăvită. A fost cel mai simpatic zvon, mulţi dintre cetăţenii care păzeau cu topoarele scările blocurilor adaptându-se repede la situaţia şi dând-o pe vin, fără a mai fi „Sabotaţi” de către consoarte.

Foto: Dumitru CHSIELIŢĂ

Foto: Dumitru CHSIELIŢĂ

Sibiul nu a fost ocolit nici de ultracunoscutele diversiuni despre structuri militare teroriste (Securitate, Miliţie, libieni, sirieni, palestinieni, cubanezi, nord coreeni) care capturau orice vehicul de la automobil la tanc şi veneau ba de la Vâlcea, ba de la Mârşa, ba de la Piteşti pentru a ataca unităţile militare sibiene. S-a vehiculat şi că de la Bucureşti a decolat o escadrilă de bombardiere „teroriste” care veneau asupra unei ţinte care putea fi Sibiul.

Nu a lipsit nici iminenţa unui desant aerian (sau mai multe) din avioane „necunoscute” şi elicoptere „teroriste” trimis să ocupe Sibiul. Tot în acelaşi ritm, se afla că militarii de la batalionul de Securitate de pe Poplăcii sunt pe picior de alarmă şi pornesc împotriva… armatei. Sau că la şcoala de câini se încarcă şi se transportă muniţie spre locuri necunoscute. În cazul batalionului de securitate, zvonul s-a amplificat tot mai tare, ajungându-se la o adevărată bătălie între armată şi „securiştii” de acolo, soldată cu anihilarea inamicului şi distrugerea completă a obiectivului. Nu au lipsit nici zvonurile privind bombardarea iminentă a Sibiului şi altor oraşe „fierbinţi”.

Fiind destinate fărâmiţării efectivelor şi zăpăcirii armatei devenită inamică prin aderarea ei la mişcarea revoluţionară, cele mai frecvente au fost informaţiile despre atacuri sau prezenţe teroriste în diverse locuri din oraş, de la clădiri la locuri pustii, de la Cimitir la pădurea de dincolo de Dealul Guşteriţei. Majoritatea erau neconfirmate dar contribuiau la fărâmiţarea şi zăpăcirea militarilor.

Nu au lipsit nici informaţii privind atacuri asupra unor obiective civile: releul TV de la Păltiniş, Uzina de apă, spitalul judeţean, Muzeul Brukenthal, Telefoanele din centru, sediul Băncii Naţionale de pe Mitropoliei, releul de pe Dealul Dăii, Centrul de Calcul, Sau distrugeri (conducta de alimentare cu apă a Sibiului) ori chiar un atac terorist asupra unui tren fictiv carea aducea apă minerală la Sibiu. Sau chiar distrugerea sondelor de gaz din jud Mureş.

Foto: Dumitru CHSIELIŢĂ

Nu au lipsit nici semnalarea unor maşini-capcană, ambulanţe, camioane, şi ele „teroriste”, pline cu explozibil. Pare ciudat dar faptul că baliza de pe Continental ar fi transmis semnale Morse îmi sună plauzibil, locul fiind la acele momente o zonă „teroristă”.

Cele mai periculoase erau însă cele cu privire la „deghizări”, menite să provoace confuzia între militari, dorindu-se masacrarea civililor ori a militarilor. Astfel, s-au semnalat terorişti deghizaţi ba în militari care erau infiltraţi printre militarii reali din cazărmi, sau deghizaţi în manifestanţi, pentru ca armata să tragă asupra lor şi săs e genereze haosul.

Totul a culminat şi s-a finalizat cu ameninţarea adresată tuturor românilor, fapt ce demonstra clar că aveam de a face în majoritatea cazurilor, cu structuri fidele vechiului regim, care, înainte de a dispărea, ar fi organizat o răzbunare masivă împotriva tuturor românilor „trădători” ai socialismului. Ea suna exact aşa: „Crăciunul (adică execuţia lui Ceauşescu, n.n.) a fost al vostru, Anul Nou va fi al nostru.” Nu s-a confirmat nimic, în noaptea de Anul Nou 1989-1990 nepetrecându-se nimic.

Istoria Revoluţiei Române este ne-elucidată, ascunsă, pocită, manipulată, trasă pe interesul fiecărei părţi, dar tocmai prin asta, e foarte interesantă. Cea a Revoluţiei de la Sibiu e la fel, dacă nu chiar mai mult. Păcat însă că şabloanele şi teoriile aruncate în public din ultima vreme sunt surori bune cu diversiunile de atunci şi din păcate mai au şi priză la un public anesteziat.

Dosarul 1989 rămâne deschis chiar dacă unii l-ar dori uitat. Căt despre cele mai clare informaţii de atunci, recomand să citiţi lucrări apărute cât mai aproape de acea perioadă. Sunt „la cald” iar informaţia este brută şi nealterată de diverse interpretări. Şi apropo, nu există revoluţie fără lovitură de stat, dacă stăm să ne gândim.