Învierea unei fiice și nașterea din nou a unor suflete

Numai ce ne-am despărțit de omul din Ghergheseni. El împlinea văzut ceea ce știm despre sufletele noastre. Gol și îndrăcit, alungat între morminte. Ne-ar fi fost destinul fiecăruia dintre noi într-o lume păgână. Este destinul oricărui om care își acceptă păgânizarea. O golire de suflet și de înviere pe care numai trecerea prin furtună a lui Dumnezeu, de dragul nostru, o poate vindeca, așezându-ne din apostazie de iad în apostolie de Har. Dar pentru aceasta este fundamental să înțelegem, pentru acesta a trebuit să se întrupeze Dumnezeu. Atât de departe o luase razna firea umană, de la omul fără nimic la omul care din bogăție făcuse sărăcie absolută. Săracii de ei, săracii de noi.

Întors pe malul opus al Lacului Ghenizaretului, Mântuitorul revine între ai Săi. Care însă nu Îl vedeau altfel decât un Învățător care, din vreme în vreme, făcea dovada învățăturii cu câte o vindecare. Oricât ar fi fost de mare minunea săvârșită se găseau vreo doi sau trei să facă pe deștepții ori să-i afle vini. Până azi așa. Dumnezeu vindecă și noi rănim slava Lui.

Evanghelia ne spune (Luca 8. 41-56) că în drumul din portul Capernaumului, cel mai probabil aflat la Tabgha, la vreo 2,5 km de cetatea propriu zisă, către oraș Domnul Hristos vindecă o femeie cu o scurgere de sânge de 12 ani. Față de bolile care ne locuiesc azi pare joacă de copii, mi-a spus odată un medic, dar dacă ținem cont că această scurgere de sânge înseamnă excludere totală din viața socială și economică a unui om – asemeni leproșilor din vreme- înțelegem că Hristos nu o vindecă doar trupește ci o reașază în umanitatea ei. Nu neapărat și a celorlalți care îi vor fi spus până la moarte „femeia care a avut o scurgere de sânge”. Ori poate i-au pus, nume de cod social, Vindecata. Dar nu au uitat că vine dintre excluși, dintre cei care vindecați redobândesc un drept la spațiu social. Domnul nu gândește astfel. El gândește vindecarea ei ca și vindecarea îndrăcitului de pe celălalt mal  drept o „naștere din nou”, o umplere de Harul lucrării Sale în viețile lor. Ori, dacă vreți, cu un cuvânt modern, o reziliență duhovnicească întru mântuirea lor.

Trecând de mulțimi emoționate și gălăgioase, care vânau o minuna să poată să se bucure, Domnul Iisus se întâlnește cu Iair. Mai marele sinagogii care până astăzi, sub lespezi de calcar așezate târziu, își vădește piatra înnegrită de istorie ce păstrează glasul Său. Știm că locuia Domnul în casa soacrei lui Petru și că locul era aproape de sinagogă. Personal îl văd pe Iair așteptând cuminte – ca un tată disperat și rănit- dinaintea casei aceleia pe Cel de la Care speră liniștea casei sale. E amărât și se simte din rugămintea sa. Fiica sa e bolnavă. Are nevoie de ajutorul Învățătorului. Domnul știe drama aceasta. El este Fiul unui Tată ai căror copii sunt mereu muribunzi. Știe prin ce trece Tatăl Său și Tatăl nostru și intuiește în emoția omului acestuia durerea ce însoțește misiunea Sa în lume, misiune ce avea să-și afle deznodământ prin patima, moartea și Învierea Sa. O suferință ce rodește azi în propria noastră înviere.

În drum spre casa lui Iair unul din oamenii acestuia îl anunță, nu știu de ce simt un pic de zeflemea în spusa lui, că nu mai are de ce să deranjeze pe Învățătorul pentru că fiica sa a murit. Simt aici o rezistență a slugii la gestul stăpânului său de a cere ajutor unui nazarinean. Un soi de obidă că el, mai marele fariseilor și cărturarilor locali, cere ajutor unuia ce est, cel mult, un Învățător. Se poate să fie numai părerea mea, dar simt, repet, aici, un puseu de suficiență a celui care nu înțelege nimic din drama tatălui-slujitor. Este, dacă vreți, reacția unui slugoi. Hristos are însă reacția Celui venit să fie slujitor celor ce au nevoie. Dumnezeu-slujitorul, Ebed-Iahve despre care vorbește Vechiul legământ.

Apropiindu-se de casa omului se simte moartea fetei. Tristețe, cântare de moarte și tăcere. Domnul ia cu sine pe Petru, Iacov și Ioan. Și pe părinții fetei. Râsul pe față al celor care-L aud că vestește somnul și nu moartea fetei îmi întărește convingerea că anturajul lui Iair, fără îndoială blindat cu legalism și fariseism, privea ca inutilă intervenția, chemarea lui Hristos la vindecarea fetei. Și mai intuiesc ceva. Cred că mama fetei este aceea care a insistat. Ea credea cu adânc de suferință că Dumnezeu-Omul e mai mult decât Învățător. Și Domnul nu-i dezamăgește pe ai Lui. Fetiței îi poruncește să se ridice din somnul morții. Și fetița devine de-a Lui. Intră în rândul oamenilor Săi…

Ceea ce mi se pare a fi important lecturii este acel moment al revenirii la viață. Prin a mânca. Nu, nu o vedem jucând și dansând și nici vorbind dinaintea mulțimilor. Ci mâncând din hrana pregătită de mama ei, făcând dovada că nu este nălucă ci trup și suflet, om întreg.  Om care are funcții integrate vieții. Cine a trecut prin boală grea sau a trăit boala aproapelui său știe că e semnul vieții. Și că Iisus Hristos nu vine doar să împlinească un ritual al magiei ci să ne învețe despre noi, firile căzute din demnitatea de oameni spre derizoriul morții. De orice fel ar fi ea. În fond între îndrăcitul Gherghesenilor, femeia cu scurgerea de sânge și fetița lui Iair este un numitor comun. Iubirea lui Hristos de a-i scoate dintre morminte, din boală și din moartea pentru a vădi omului sensul vieții sale. Nu. Nu suntem făcuți nici pentru boală, nici pentru moarte și nici pentru mormânt. Locuința noastră veșnică e iubirea Iubirii Întrupate, e nealterabila „dependență” a Domnului Hristos de revărsarea iubirii Lui către noi, dorința Lui fundamentală pentru binele nostru.

Uimirea părinților (Luca 8.56) îmi pare răsplata pentru toată drama prin care trecuseră. Știu cum este să nu-ți vină să crezi că cineva drag care trece prin moarte o biruiește. E o uimire vecină cu nebunia, cu neîncrederea că tot ce trăiești ai trăit. Nu știu cum o vor fi privit toată viața pe fetiță cei din Capernaum. Îi vor fi dat nume de cod Înviata. Neștiind că același nume îl avem toți în Împărăția Vieții Veșnice, a vieții înviate. Vă rog să priviți atent textul Scripturii și să înțelegeți. Prin învierea în chipuri diferite ale celor trei oameni Dumnezeu se propune comunităților. Prima, a Gherghesenilor, rămâne la nivelul fricii. A doua, a echipei lui Iair, rămâne la nivelul indolenței rânjitoare. Abia a treia, a grupului apostolic- în care asimilăm și pe Iair și pe soția sa- țintește la zâmbetul recunoscător și uimit. Mi-ar fi plăcut să fiu acolo să văd cum se șterge de pe buzele slugoilor cuvântul neîncrederii. Dar îl văd uneori între noi, cei de zi, și mă cutremur de teama că nu mai lăsăm pe Domnul să facă minuni în mijlocul nostru. Îl ținem departe cu aerele noastre de atotștiutori. Avem un soi de iritabilitate la misterul Învierii, la minunea din ea. Și asta pentru că refuzăm să ne trăim Nașterea de sus arvunită în Botez. Trăim, altfel spus, ca niște ne-botezați. Și facem din asta prilej de orgoliu. Rânjim și îndemnăm pe cei din jur să nu deranjeze pe Învățătorul- ați observat, sper, că toți guru de pripas nu neagă învățătorul din Hristos dar rânjesc idiot când e vorba de Dumnezeirea Sa- și propunem să lăsăm lucrurile cum sunt. Chiar dacă ele sunt spre moartea noastră. Teama de accepta pe Hristos drept Domn și Dumnezeu este ascunsă după zâmbete superficiale.

Un hohot de rânjete întâmpină mereu credința în speranța de a o șterge și de face inutilă Venirea lui Hristos. Țineți-vă tari. Aici chiar se potrivește cine râde la urmă…