Îmi este tare dor, nu numai de Primăverile liniştite ale copilăriei me-le…

şi de a lor caldă adiere, dar şi de lectura câtorva fragmente din poemele regretatului Adrian Păunescu (1943-2010): "Ce dacă vine primăvara/Atâta iarnă e în noi/Că martie se poate duce cu toţi cocorii înapoi".

Aşadar, o cutremu­rătoa­re previziune poetică adre­sată nu numai neamului meu, cel românesc, ci şi celorlalte popoare ale Lumii! Pentru că cine ar fi bănuit că astfel ne va găsi a 22-a Primăvară a Mile­niului 3! Tot mai bolnavi la trup şi mai războinici la minte! Tot mai dezbinaţi în suflet şi certăreţi cu gura! Tot mai intoleranţi în comportament şi mai în­fometaţi în pofte de tot
felul! Numai că nelăsându-ne să cădem pradă dis­perării, acelaşi poet ne îndeamnă să privim cum "S-a-mbolnăvit pentru a câta oară/Văzduhul de-o lumină fără leac,/Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai fac,/Orice-aş vorbi se-aude primăvara". "Aseară când ne despărţeam, aseară,/Tot mai era un pic de pri­măvară,/Şi-acum aruncă ochii pe ferestră/A viscolit pe despărţirea noastră(…) Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă,/Era doar nin­soarea noastră de adio."

Ioan Vulcan-Agniţeanul