FOTO/ VIDEO: Bucăți din Sibiul vechi, în locul unde săpunul de casă, „merțanul” GLE și patentul ruginit sunt totuna

Au ori ba ceva de cumpărat, mulți se plimbă prin mall-uri, aceste „catedrale” ale socializării. Alții „hălăduiesc” pe site-urile cu anunțuri de vânzări și cumpărări, niște talciocuri virtuale în care pășești, tot virtual, din confortul fotoliului, printr-o simplă atingere a ecranului tabletei ori al telefonului inteligent nevoie mare. Ei, dar adevăratul talcioc, cu zumzetul, mirosurile, culorile și atmosfera unică nu poate fi înlocuit de nicio platformă electronică, oricâte opțiuni și facilități „mură-n gură” ar avea. Târg de vechituri, obor, talcioc, spuneți-i cum vreți, locul e, încă, o sursă de adăpat nostalgii, de trăit senzații pe care unii le cred prăfuite, de redescoperit oameni pitorești cu desaga plină de povești tăbăcite, expresii cu parfum deochiat și filosofii de viață pe cât de neaoșe, pe atât de profunde.    

O dimineață de duminică în pridvorul primăverii, cu atmosferă umedă, care după o jumătate de oră de plimbat prin târg, te trimite cu gândul la niște Paracetamol pe care ar trebui să îl iei preventiv. Ajungem pe la 10 în, probabil, cel mai fierbinte punct al orașului, la Obor. De loc de parcare, nici vorbă, fiecare se descurcă cum poate, mai pe un teren viran, mai pe o străduță. Uite și utilajul de ridicări, n-are odihnă nici măcar în ziua a șaptea. Dincolo de gardul târgului deslușesc acel zumzet unic, un amestec de muzică, strigăte, râsete și taifas de care, recunosc, îmi era dor. 

Căștile și ceasul soției, scoase la vânzare. Ea și-a luat unele „mai șmechere” 

Odată ce ai trecut dincolo de poartă, ai sentimentul că te-ai întors în timp, într-un amestec pestriț de mahala și bazar, o combinație care, însă, nu te deranjează. Trec de zona unde se vând cartofi, mere, ceapă sau usturoi și ajung în sâmburele talciocului, acolo unde întinse pe jos, într-o ordine exersată duminică de duminică, ți se aștern la picioare tot felul de obiecte, cu ale lor povești: ciocane, șuruburi, bormașini, oglinzi, capete de fermoar, șireturi, clești, cântare, boxe, casetofoane ce făceau furori în anii nouăzeci, tamburine, șurubelnițe, clopoței, scule, în fine, tot ce ți-ar putea trece sau nu prin minte.

Pe unele dintre ele timpul a așternut rugină, dar în târg ăsta e un atu: piesa e veche, deci a fost făcută pe vremea când lucrurile nu erau confecționate în bătaie de joc. Într-un colț, printre alte cărți cu foile îngălbenite de timp descopăr „Cireșarii” și dau fuga, cu gândul, în copilărie, pe când sorbeam pagină cu pagină povestirile năzdrăvanilor ce constituiau modele pentru mulți elevi. Uite niște căști interesante. Până mă holbez la ele cineva le ia în mână și începe negocierea. Vânzătorul își intră în rol, livrând, în rafală, prețul și povestea căștilor: „30 de lei. Au fost ale soției, dar ea și-a luat unele mai șmechere, de aia le vând. Am și un smartwatch, dacă te interesează”. Mușteriul nu pare vreun novice într-ale comerțului de talcioc: întoarce căștile pe toate fețele, le studiază, doar, doar, o începe negocierea. Iar ea nu se lasă așteptată: „Zi cât dai!”.

Puțin mai încolo un veteran al Oborului te aduce în mijlocul atmosferei autentice: „Am cerut 120. Am cerut, dar zi cât vrei să dai. Păi dacă nu ne tocmim o țâră, n-am făcut nimic. Hai, zi un preț! Dacă nu vrei, ne vedem și săptămâna trecută!”. Și râde. Era vorba de o bormașină, dar omul pare că pune preț mai mult pe negociere, pe glume, pe socializare, decât pe comerț.

Închid ochii și prind de un capăt o împletitură de amintiri vechi din vremea când tata mă purta de mână pe la „oszer” (așa îi spune talciocului, în ungurește). Au trecut aproape patru decenii de atunci, dar sunetul parcă e același. Câteva discuri vechi și o cutie cu casete mă țintuiesc tot în vremuri de demult. Dintr-o boxă izvorăște șlagărul „Tu, Ardeal”. Unii mai sclifosiți, mai simțitori la trepidațiile politichiei ar crede că e te miri ce demers suveranist. Nu, e doar ceva din atmosfera colorată a oborului. A locului în care mai găsești lucruri și oameni cum nu se mai fac azi.

Iau în mână un patent ruginit și mă întreb prin câte case o fi trecut, câte ar putea povesti dacă ar avea gură. Un goblen înfățișând niște cai îmi dă un șut și mă trimite la orele de lucru manual. Parcă simt acul împungându-mi buricele degetelor, pe când mă căzneam să dau viață modelului punctat pe carton. Mă uit la marea de obiecte vechi așezate pe jos ori pe măsuțe și am o revelație: contemplu câteva decenii de istorie, mă uit la părți și povești dintr-un Sibiu vechi a cărui atmosferă încerc, uneori, să o descopăr dincolo de zidurile și ușile unor clădiri cu aspect mai mult sau mai puțin prietenos, din zona istorică. Mă dau mai aproape de trei bărbați ce tăifăsuiesc molcom. Sunt exact modelul izvorului nesecat de povești dintr-un Sibiu pe care îl descoperi din amintirile altora. Că vin din cartiere precum „Marmeladă”, din Lazaret sau Gușterița, istorioarele lor te poartă în vechile fabrici și cârciumi ale unui oraș, azi, mult schimbat. 

Vremurile se schimbă, micii nu

Despre micii din Obor mulți cunoscători spun că ar fi cei mai buni din oraș. Unii vin în târg doar pentru a căsca gura și a „rade” câțiva mici la „kilometrul zero” al rețetei. Nici nu trebuie să știi cu exactitate unde e terasa: poți să închizi ochii și să te ghidezi după miros. De-abia ce revenisem dintre amintirile cu goblenuri, menghine ruginite și „cireșari”, că mirosul micilor perpeliți pe grătar mă aruncă îndărăt, în copilărie, la serbările câmpenești de 1 Mai sau 23 August. Ai zice că cineva a luat atunci mirosul, l-a băgat într-o pungă și i-a dat drumul acum. Ajung în dreptul terasei. Câțiva „connaisseuri” savurează tacticos celebrul preparat. Dacă nu ești vreun pui de vegan, n-ai cum să reziști mirosului. Un mic costă 7 lei, cârnăciorii 17, iar ceafa 20. Dacă vrei să închizi cercul meniului tradițional, iei și o bere. Costă 8 lei. Pentru mulți terasa e un popas, de acolo continuându-și periplul prin talcioc. În fond, altfel vezi lumea după ce ți-ai pus burta la cale. Iar dacă îți vine să râgâi de la combinația mici – bere, nu trebuie să te formalizezi, ești între ai casei, sunetul face parte din peisaj. Trec pe lângă tarabele cu nuci, mere, prune uscate și boia. Miezul de nucă se vinde cu 35-40 de lei, boiaua cu 50 de lei (500 grame), iar prunele uscate costă 20 de lei/kg cele cu sâmburi și 30 fără. Dar ce avem aici? Săpun de casă, din ăla care nu miroase nici a tuberoză, nici a ylang – ylang, ci doar a reprizele de spălat rufe ale bunicii. 

Ia o căciulă de astrahan, că nu știi ce planuri au schimbările climatice 

Era să uit: puteam să mă lipesc de o geacă „originală”. O comerciantă haioasă, cu ceva bănuți în păr și un marketing exersat la gura oborului încearcă să mă convingă că jacheta pe care mi-o oferă a fost produsă, probabil grație telepatiei, special pentru mine. Femeia e convinsă că geaca „de marcă” îmi vine perfect și mă tot îmbie să o probez. Încerc să o refuz politicos. Îmi asum asaltul, căci eu m-am oprit unde nu trebuia, în dreptul standului ei. Astrele par să se fi aliniat pentru mine: cu siguranță geaca îmi vine ca turnată, cât despre preț și el îmi e dedicat în exclusivitate: „Domnu, asta e geacă de marcă. Uite, numai probeaz-o, că zici că e făcută pe dumneata. Hai, ia-o puțin. Că îți fac și un preț bun. Am cerut 200, dar ți-o las la 150!”. Reușesc să scap fără să probez chilipirul, doar după o explicație ceva mai fermă.

Mă opresc în dreptul unei tarabe cu căciuli de astrahan. Vânzătoarea nu e foarte insistentă, dar se lansează într-un demers persuasiv bazat pe schimbările climatice: „Nu se vor mai face căciuli de astrahan, că nu prea mai știe nimeni să le facă. E bine să vă luați una că, da, acum nu e frig, dar poate se vor întoarce iernile alea geroase. Și atunci e bine să aveți o căciulă din asta”. Încerc să îmi imaginez cum aș arăta cu așa ceva pe cap și, nu știu de ce, am în fața ochilor minții imaginea lui Ceaușescu ieșind din TAB.

Surâd și mă gândesc dacă n-ar merita să cumpăr una, măcar așa ca amintire a unor vremuri ce peste 20 de ani ni se vor părea cu totul și cu totul străine. Căciulile costă între 150 și 250 de lei. Mă mai gândesc, poate data viitoare. După ce trec și prin zona unde sunt expuse mașinile (bineînțeles, când nu mai vrei să cumperi, dai tot de modele pe care le-ai căutat luni la rând, pe deasupra și la prețuri bune) mă îndrept spre ieșire, nu înainte de a mă întreba dacă poți vinde în târg un „merțan” GLE, cu 28.000 de euro.

Ajung pe trotuar și ciulesc urechile la zgomotul acela inimitabil ce-mi deșteaptă amintiri și îmi dă brânci în brațele tremurânde ale unor nostalgii tămăduitoare. Dincoace de gard e azi și doar azi; sunt claxoane, apostrofări și mulțumiri, toate pentru un loc de parcare. Las în urmă un morman de lucruri și povești ale unui Sibiu vechi și câteva trăiri din acelea ce te smulg din galopul zilnic spre nicăieri. Talciocul nu e mall să faci paradă pe culoarele lui și nu-ți oferă doar câte ceva de cumpărat; talciocul te mângâie pe aduceri aminte, te poartă prin vremuri pierdute, îți arată că rugina nu e întotdeauna de ocolit. E – încă – insula aceea pe care te poți refugia când ți-e dor de vremurile ce s-au risipit în bătaia timpului, când simți că lucrurile prea „cool” ori prea „smart” te obosesc. E locul unde găsești lucruri neprețuite, la preț negociabil.