Provine dintr-o familie de sportivi, tatăl său fiind unul dintre titularii de drept ai Interului în anul promovării în Divizia A, iar mama, handbalistă la Independența, în prima divizie. A mers de mic pe stadioane, dar nu-și amintește prea mult din primii ani, atâta doar că a văzut, în albumul familiei, poze cu el în tribunele neîncăpătoare în acele vremuri ale ”Municipalului”.
Ceva mai târziu, când a deprins tainele cititului, îi mai pica în mână câte un număr din TRIBUNA, singurul cotidian din Sibiu înainte de 89 și citea despre isprăvile tatălui său: ”Vasilică Armenean înscrie cu un șut de la 30 de metri…”, sau ”Victorie adusă de torpila în vinclul porții semnată de Vasilică Armenean”.
Normal, pașii i-au fost îndreptați la fotbal încă din clasa a II-a, prima dată în vecinătate, pe Stadionul ”Mecanica”, la ”piticii” regretatului ”Garincha”, apoi la Șoimii, unde tatăl său – care, între timp, agățase ghetele-n cui – era organizator de competiții.
A urmat FC Interstar, apoi Universitatea Sibiu, unde a debutat la seniori, la numai 15 ani, FC Sibiu, CSU Voința și, după o întrerupere de câțiva ani, FC Cisnădie.
La 25 de ani, deși era în atenția câtorva cluburi din eșalonul secund, a luat decizia de a deveni instructor de fitness și, pentru o perioadă, a lucrat la un centru specializat, în Dubai.
La revenirea acasă, a acceptat o nouă provocare. După sute de ore de instruire a devenit însoțitor de zbor la una dintre companiile aeriene care operează în România și are avioane care decolează sau aterizează și pe aeroportul de-acasă. Iar dacă n-a apucat să joace în echipă cu tatăl său, care zicea la toată lumea ”Când o să apuc să joc în echipă cu fiu-meu mă las de fotbal”, a zburat în mai multe rânduri, din postura de însoțitor de zbor, cu întreaga familie, mai ales că Martina, sora sa, este căsătorită în Germania și părinții o vizitează destul de des.
El este Marius Armenean, iar între două zboruri a povestit, pentru TRIBUNA, cum au fost anii petrecuți în fotbal și cum s-a decis să aleagă o carieră în aviație. ”Mao” este convins că FC Hermannstadt se va salva de la retrogradare și cum a fost să-l aibă adversar pe tatăl său. ”A și înscris împotriva mea”, rememorează el.
– Ești născut în 1987, cam în perioada în care tatăl tău juca la Inter. Ești prea tânăr, nu ai apucat să-l vezi jucând la ”bleu-albaștri”, pe ”Municipal”….
– Da, eram foarte mic și nu-mi aduc aminte nimic din perioada respectivă. La ceva timp am văzut câteva poze cu mine în tribunele neîncăpătoare pe atunci ale stadionului din Sub Arini.
Când am mai crescut, citeam articole despre el scrise în presa sportivă a vremii. În multe dintre ele abia se mai vedea scrisul (zâmbește). Doar atunci am realizat nivelul la care a jucat el și ce a însemnat pentru fotbalul sibian, valoarea lui ca jucător. Îmi aduc aminte titluri de genul ”Vasilică Armenean înscrie cu un șut de la 30 de metri”, sau ”Victorie adusă de torpila în vinclul porții semnată de Vasilică Armenean”. Parcă ceva de genul. A fost un jucător rapid, cu lovirea mingii corectă și puternică, tehnic, ambițios cum e de fapt și acum, la 65 ani. Cu greu acceptă o înfrângere până și la o miuță între prieteni…
– Până la urmă, care e primul meci al tatălui tău de care îți aduci aminte?
– Chiar vorbeam cu el despre asta, i-am spus că primul meci de care îmi amintesc este barajul de promovare cu Zlatna din perioada când juca la Universitatea Sibiu, spre finalul carierei.
A făcut fotbal de la 8 ani
– Cu tată fotbalist, probabil că n-a durat mult până să te ducă la fotbal, mai ales că în apropiere aveați terenul ”Mecanica”?
– Primele antrenamente și apoi meciuri au fost, într-adevăr, pe Stadionul ”Mecanica”, pe care am copilărit practic. Îți dai seama, era chiar lângă casa în care locuiam.
După o vreme, cred că pe când aveam vreo 8 ani, tata m-a dus la Șoimii Sibiu, pe terenul de la COMPA. El făcea parte din club.
– Primii antrenori?
– Au fost nea ”Garrincea” (n.a. Nicolae Ciupudean) și Martin Swartz.
– Din prima ta echipă, a ajuns vreun coechipier să joace în prima sau în primele două divizii din România? Sau peste hotare chiar?
– Din echipa de atunci, puțini au mai ajuns să joace la un nivel cât de cât profesionist. Dar sunt totuși câțiva care au strâns meciuri și în Liga 1 de la noi sau la echipe din alte campionate. Ar fi Fabian Teușan, Bogdan Piko, Mihai Petrescu… Iar cu Alex Curtean, de exemplu, am fost coleg de liceu.
– Cum a fost ascensiunea ta ca jucător, de la copii și juniori până ai pus ghetele-n cui, cum se spune în lumea voastră, a jucătorilor de fotbal?
– Am început fotbalul la Mecanica Sibiu, apoi am ajuns la Șoimii, iar de aici, la Interstar, unde am petrecut cea mai lungă perioadă din juniorat. Ultimul an, înainte de a trece la seniori, a fost la FC Sibiu.
– De la început ai jucat fundaș central, sau ai trecut în centrul apărării ulterior? E știut că, la nivelul copiilor și juniorilor, sunt destui cărora antrenorii le găsesc un alt post, pe care – cred ei – se potrivesc mai bine…
– Primul post pe care am jucat a fost cel de fundaș dreapta, după care am fost introdus fundaș central, post pe care am jucat cele mai multe meciuri, inclusiv la seniori.
La seniori am rămas fundaș central, dar în anumite situații de joc evoluam și în dreapta, sau intram chiar mijlocaș defensiv. Dar, fundaș central a fost postul meu preferat.
– Ce amintiri ai din acea perioadă?
– Cred că toți cei născuți în acea perioadă, prin anii ’85-’90, avem cam aceleași amintiri. Băteam mingea toată ziua pe terenuri de zgură în marea majoritate a timpului. Foarte rar prindeam un teren cu pâlcuri de iarb. Ningea, ploua, nu mai conta, de-abia așteptam să alergăm după minge. Erau alte vremuri, nu aveam telefoane mobile, smartphone-uri, tablete, nu erau rețele de socializare, să stăm toată ziua cu ochii-n ecrane.
Sfaturi ca de la părinte la copil
– Știi cum se zice, fiecare părinte de fotbalist, mă refer la nivelul copiilor și juniorilor, e cel mai priceput antrenor. La tine cum a fost, având în vedere că tatăl tău chiar știa, vorba aia, cu ce se mănâncă sportul ăsta?
– Sfaturi primeam tot timpul, îți dai seama. Erau sfaturi constructive, idei venite dintr-un mediu de performanță, jucase totuși ani buni la Divizia B. Pe lângă asta, aveam parte de antrenamente individuale, își petrecea cu mine ore bune arătându-mi tehnici de lovire a mingii corect, exersam loviturile libere cu sutele, din toate unghiurile careului de 16 metri. Ca atare, consider că am avut un șut destul de puternic și de precis. A fost destul să ratez un penalti la un meci, cred că aveam 12 sau 13 ani, după care s-a asigurat ca n-o să se mai repete asta (zâmbește).
– Ce performanțe ai obținut cu echipele de copii și juniori?
– La juniori, câștigam aproape an de an Campionatul Județean cu Interstar, iar la nivelul juniorilor republicani am reprezentat cu brio județul Sibiu.
– Primul meci la seniori când a fost? Ți-l mai aduci aminte, ce ați făcut, ați câștigat, l-ați pierdut?
– Primul meci la seniori, încă junior fiind, a fost pe când eram încă la Interstar. Aveam dreptul de a juca și la echipa de seniori a clubului Universitatea Sibiu, echipă care activa în Divizia C. Aveam 15 ani și am intrat în teren prin minutul 70. Era un meci jucat la Blaj, iar la acea vreme liga a treia era la un nivel foarte ridicat, cu mulți jucători veniți din diviziile superioare. S-a terminat la egalitate, 2-2.
Niciodată în echipă cu tatăl său
– Ai jucat vreodată în echipă cu tatăl tău? Cum a fost?
– (zâmbește din nou) El spunea întotdeauna: ”Când o să joc cu fiul meu în echipă, mă las de fotbal!”. Ca atare, a jucat meciuri la nivel oficial până la 58-59 ani, în Liga a IV-a, dar tot nu s-a întâmplat să fim colegi de echipă. Dar am fost adversari de două ori. A și marcat în meciurile alea!
– Cum a decurs perioada ta la nivelul seniorilor? Ai jucat fie acasă, fie prin împrejurimi, la Cisnădie… Nu ai avut vreo ofertă concretă de a juca mai departe de casă sau la o echipă superioară ca nivel?
– Majoritatea meciurilor pe care le-am jucat au fost la echipe din județ. Cu toate acestea, au fost ceva oferte atât de la echipe din alte orașe, cât și din afara țării.
– Ai renunțat destul de repede la fotbal. Ce te-a făcut să iei decizia asta? Nu ai regretat ulterior?
– Decizia de nu a mai continua la nivel profesionist nu a fost ușor de luat. Am hotărât asta în acea perioadă greu-încercată pe are a traversat-o fotbalul sibian. De fapt una dintre ele, adică desființarea clubului la care activam pe atunci, CSU Voința, care era pe atunci în Liga 2, după un an în prima divizie. Voința era într-o situație financiară dificilă. De fapt, lucrul ăsta nu se întâmpla numai la Sibiu, ci la majoritatea echipelor din liga a doua în perioada respectivă.
M-au sunat de la mai multe cluburi de eșalonul secund, eu având 25 ani , o vârstă numai bună pentru un jucător, aveam ceva experiență acumulată. Decizia am luat-o după câteva luni de analiză. Știind și situația cluburilor care m-au căutat, nici ele nu stăteau prea bine, am decis să încerc altceva, dar niciodată cu gândul de a nu mai juca deloc fotbal. O vreme, am activat în domeniul fitness-ului. Au fost câțiva ani în afara țării, în Dubai, după care am revenit în țară, m-am întors acasă, reluându-mi cariera fotbalistică, în paralel cu jobul meu actual. Am mai jucat încă o perioadă în Liga 3, la FC Cisnădie.
De la fotbal și fitness, la bordul avioanelor
– Ce te-a determinat să te îndrepți către aviație?
– Partea cu aviația a venit practic din… nimic. Mai mulți prieteni m-au îndemnat să încerc și așa ceva. Mi-am zis că n-ar strica să încerc și asta, mai ales că revenisem acasă, la Sibiu și nu aveam ceva anume de făcut. M-a prins flama și uite că au trecut zece ani de când zbor. Între timp intervenise și oportunitatea asta de a lucra la Wizzair.
– Până atunci ai zburat vreodată, ca pasager?
– Doar ocazional, când plecam în vreo vacanță peste hotare sau mergeam la prieteni pe-afară.
– Ce te-a atras la aviație?
– Nu știam, cum se spune, cu ce se mănâncă meseria asta. Dar, ușor-ușor m-a fascinat, m-a prins. Este ceva ce nu multă lume poate face și îți menține interesul sus (zâmbește din nou) în permanență.
– Ca însoțitor de zbor, care a fost prima cursă?
– Primul zbor a fost din Polonia în Germania, apoi acasă, pe ruta Varșovia – Dortmund – Sibiu și înapoi.
– Mă gândesc că, pentru a ajunge însoțitor de zbor, nu e atât de ușor, nu e ca și cum mergi să te angajezi astăzi și peste o săptămână ești la bordul unei aeronave. Cu siguranță trebuie ceva școală în domeniu, poate zeci sau chiar sute de ore de instruire, ceva practică…
– E normal! Partea de instruirea… N-a fost ușor și, în continuare, zborul nu e pentru oricine. Sunt câteva cerințe importante pentru a face față cu brio muncii la înălțime: sănătate de fier, odihnă, alimentație precum și anumite condiții de stres! Trebuie să fii făcut pentru asta, nu poate oricine să piloteze un avion sau să fie în cabină cu pilotul.
– Cei apropiați ție au zburat cu avionul din echipajul căruia ai făcut parte?
– Da, i-am avut pasageri inclusiv pe părinți și pe ceilalți din familia mea.
– Unde sunt emoțiile mai mari, pe teren, sau în avion, la înălțime?
– Emotiile sunt diferite. Cele sportive, de pe terenul de fotbal au fost mai… antrenante. Pe de altă parte, ca însoțitor de zbor, ai emoții la fiecare decolare și fiecare aterizare. Fac parte din job, dar te obișnuiești cu ele până la urmă.
– Care este destinația în care zbori cel mai des?
– Sunt rutele înspre Germania cel mai dese. În principiu zboruri ale companiei din Sibiu pentru care lucrez, Wizzair.
– Ce oraș, ce țară dintre cele în care ai ajuns până acum te-a fasciat cel mai mult?
– Am vizitat câteva țări și datorită jobului, și înainte de a fi însoțitor de zbor. Peste tot m-am simțit bine, fiecare loc are particularitățile lui, ceva care să te atragă, să te încânte. Sunt orașe interesante, dar dintre ele aș aminti acum Budapesta.
Alături de portarul lui Liverpool, la înălțime
– Ai avut la bord foști colegi de echipă sau nume cunoscute din fotbalul românesc? Poate și din alte campionate, de la echipe cunoscute?
– Am avut foarte mulți colegi la bordul aeronavei, atât de la echipele pe la care am jucat, cât și din liceu sau din facultate. Din fotbalul românesc, au fost câțiva antrenori, foști sau actuali din Superligă, din prima divizie, inclusiv câțiva din Sibiu. Iar ca jucători, de departe cel mai mare nume este cel al fostului portar de la Liverpool, polonezul Jerzy Dudek.
– Cum se vede Sibiul de la înălțime? Dar noul stadion al orașului?
– Sibiul este un oraș frumos atât de sus, cât și de jos, iar Stadionul ”Municipal” este una dintre vedetele orașului. E superb! Ar trebui să-l vezi și tu și din avion.
– Am vorbit până acum despre fotbal, fitness și aviație. Până la urmă, ce ești la bază, ce studii ai?
– Am terminat Facultatea de Educație Fizică și Sport. Pot activa și ca profesor de sport, dar asta bineînțeles numai după susținerea examenelor obligatorii pentru obținerea unui post în învățământ.
Am mai terminat un curs de antrenor de fitness, obținând, de asemenea, licența de preparator fizic
În paralel, sunt interesat și de activitățile legate de aviație. Am avut ocazia să și zbor la manșa unor avioane ultra-ușoare, de doi, respectiv patru pasageri.
… și despre fotbalul sibian. E convins că Hermannstadt scapă de retrogradare
– Ce părere ai despre fotbalul actual sibian? FC Hermannstadt, Interul, Șelimbărul, chiar și Mediașul…
– Fotbalul sibian este în plină creștere, chiar dacă rezultatele, în cazul unora dintre aceste echipe, nu sunt cele așteptate. E totuși un lucru pozitiv, sunt mulți copii talentați în localitate, cu șanse reale de reușită. Cât despre echipele de seniori, suntem reprezentați în toate ligile de fotbal, e un lucru care în trecut îi lipsea Sibiului. Atâta timp cât fotbalul sibian are echipe în toate eșaloanele, nu poate fi decât benefic atât orașului, cât și suporterilor.
– Crezi că Hermannstadt se va salva, anul ăsta? În momentul în care vorbim, echipa e pe penultimul loc în clasamentul Superligii…
– Cred cu tărie că echipa se va salva de la retrogradare. Hermannstadt va juca și la anul în Superligă, cu siguranță, iar asta n-are decât să-i bucure pe suporterii fotbalului din Sibiu.
– Ce părere ai despre echipa națională? Va reuși să meargă la Cupa Mondială, ce zici?
– Echipa națională are în componență jucători de valoare, care au potențial de a merge la Cupa Mondială. Și un antrenor cu foarte mare experiență, în persoana domnului Mircea Lucescu. Însă, avem nevoie și de ceva noroc, pentru că meciul din Turcia se anunță unul extrem de greu.
– Cum ți se pare fotbalul românesc în ultimii ani? E în creștere, sau dimpotrivă? Echipele în cupele europene, echipele naționale etc.?
– Se poate spune că rezultatele sunt peste nivelul condițiilor de pregătire. Chiar dacă pe ici, pe colo s-au mai ridicat stadioane, baze sportive, s-au mai creat condiții, infrastructura este încă în urmă, mai sunt multe lucruri de făcut, de pus la punct. Ar mai fi și altele.
– Există regretul că nu ai jucat la un nivel superior?
– Am jucat câteva meciuri care mi-au rămas ca și amintiri frumoase. În momentul în care am decis să-mi închei activitatea profesionistă în fotbal, nu mai era loc pentru… ”dacă”. În final, nu regret decizia.
– Duce cineva tradiția mai departe în familia Armenean?
– Daa, atât băiețelul meu, cât și cel al surorii mele merg la fotbal. Vedem ce le rezervă viitorul, important este să se bucure de sport.
Ștefania VESA
Ovidiu BOICA
Vlad IGNAT
Ștefania VESA
Vlad IGNAT
Nekta Ioana DEDU
Cosmin PAL
Nekta Ioana DEDU
Ștefania VESA
Dominique BOICA
Ștefania VESA
povesti