Farmacopeea în România secolului XXI

În țara noastră, diferite boli și sechele de toate felurile erau tratate încă din vremea dacilor de „vraci” cu plante medicinale, unsori/unguente sau licori. Până în secolul XVI indicarea unor căi terapeutice era apanajul diferiților indivizi mai mult sau mai puțin informați, mai bine spus, școliți în tratarea bolilor. Abia în secolul XVI au fost înființate primele farmacii(APOTEKA), în 1531 la Sibiu, în 1576 la Brașov, apoi la Cluj și în alte orașe din Transilvania. Ele ofereau medicamente: electuarii, sirupi, pilullae, trochisci, emplastra, unguenta, și olea. Unele sunt folosite și astăzi, cum ar fi „oleum mentae”. Rețetele erau bineînțeles scrise în limba latină. În celelalte regiuni din țară au fost create primele farmacii(spițerii) în secolele XVIII și XIX pe lângă diferitele spitale mai ales la București.

În 1835 s-a înființat „EFORIA” – Inspectoratul Spitalelor, care reglementa tratarea bolilor de către „spițeri”. Aceasta a dus la nemulțumirea spițerilor privați existenți, cărora li se diminuau veniturile, destul de substanțiale pe vremea aceea. Farmaciștii privați(spițerii) s-au scandalizat pentru diminuarea veniturilor lor. În 1840 a fost creat primul „Depozit Central de Medicamente în București”. Abia între anii 1855-1875 a fost reglementată comercializarea medicamentelor și s-au pus bazale învățământului farmaceutic de către dr. Carol Davila, care studiase la Paris. De la începutul secolului XX, dr. Ion Cantacuzino, absolvent al Institutului Pasteur din Paris a pus bazale învățământului farmaceutic, creând laboratorul de medicină experimentală ptr. fabricarea medicamentelor, transformat în anul 1921 în Institutul Cantacuzino. Din anul 1922 teritoriul României Mari a fost împărțit în 11 regiuni sanitare cu câte un depozit de medicamente.

După al 2-lea Război Mondial industria farmaceutică a cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, fiind în strânsă corelare cu avântul industriei chimice din țară. Industria chimică era în tot mai mare măsură în stare a furniza multe substanțe, care înainte se importau sau erau deficitare. Au fost create noi fabrici de medicamente la București, Iași, Cluj, Tg. Mureș, fiecare cu un alt profil de producție. În 1989 producția autohtonă asigura 95 % din necesarul țării de medicamente și mai era în stare să exporte o serie de medicamente și preparate farmaceutice în alte țări. Se produceau antibiotice, sulfamide, vitamine și o gamă mare de produse sintetice. În 1949 a fost creat „PLAFARUL”, care alimenta industria de medicamente cu o gamă largă de plante medicinale, care stăteau la baza producției de medicamente moderne. În ultima vreme se pune tot mai mare preț pe cunoștințele paleomedicinei civilizației primitive, folosite de daci pe meleagurile carpatice. După lovitura de stat din 1989 industria farmaceutică din România a cunoscut un declin vertiginos. Au fost închise mari centre farmaceutice din țară. A rămas doar Fabrica de Antibiotice Iași. Institutul Cantacuzino din București, pentru a nu da faliment, a intrat în custodia Ministerului Apărării. La data de 15.07.1999 a fost înființată instituția farmaceutică „PLAFAR” la București, cu scopul de a valorifica marele potențial de plante medicinale existent în țara noastră. Unele mici încercări de a produce medicamente în întreprinderi mai mici în țară au de întâmpinat o serie de greutăți impuse de o politică prost înțeleasă de guvernele care s-au perindat, sau au fost victime ale concentrării întregii economii în București.

Noi, cei din Sibiu, am trăit un astfel de „ajutor”

din partea organelor tutelare de tot felul. După multe „încercări” de cumpărare ale unor finanțatori din București, care s-au soldat cu refuzul categoric al doctorului Ilie Vonica, s-a reușit distrugerea conglomeratului farmaceutic „POLISANO” cu sediul în Sibiu, care a avut o cifră de afaceri de peste 400 mil. € cu peste 2.000 de angajați. Astăzi fabrica de medicamente „POLISANO”, după „decesul” antreprenorului se află în mâinile unui grup de finanțatori străini de Sibiu. Mai întâi a fost arestată soția lui Ilie Vonica, pentru evaziune fiscală și „alte acuze bine intenționate și planificate”. Apoi a urmat „decesul” soțului în condiții până acum neelucidate, care mai are mari semne de întrebare. Medicamentele produse în țară sunt comercializate sub sigla firmelor străine, care au preluat fabricile existente. Deoarece se practică prețuri prohibitive s-a trecut la eliberarea gratuită sau compensată a unui număr mare de medicamente. Depozitele farmaceutice au fost privatizate, rămânând doar Depozitul Central Unifarm în posesia statului. Renumele acestui depozit a avut foarte mult de suferit din cauza unor afaceri veroase din timpul pandemiei, în care „băieții deștepți” au câștigat milioane de €. Majoritatea centralelor lanțurilor farmaceutice din țară, ca și a majorității direcțiilor întreprinderilor din țară se găsesc la București. Au fost create multe noi lanțuri de farmacii, toate cu centralele la București, dar care comercializează în cea mai mare parte produse străine sau produse românești sub licență străină.

Cu toate acestea, ce foloase au cetățenii țării noastre?

În numeroasele farmacii mai mari sau mai mici nu găsești medicamentele strict necesare prescrise de medici. Deunăzi un pacient în vârstă de 80 de ani a primit o rețetă cu mai multe medicamente compensate. S-a dus la prima farmacie din cartier să ridice medicamentele. Acolo au fost numai o parte din cele necesare, astfel că rețeta neputând fi împărțită, a fost nevoit să meargă la următoarea farmacie. Calvarul însă de abia a început, pacientul alergând prin tot orașul, doar, doar va găsi o farmacie, care poate onora rețeta completă. Abia seara târziu a găsit o farmacie, în care o dirigintă foarte vrednică a sunat la toate farmaciile colaboratoare din zonă. Mai multe farmacii i-au promis să livreze medicamentele lipsă. Diriginta ia dat pacientului două cutii din medicamentele deja complet terminate la pacient, până reușește diriginta să adune toate medicamentele de pe rețeta în cauză. La începutul săptămânii viitoare farmacia în cauză va suna pacientul să-și ia toate medicamentele necesare. Pacientul în cauză are o soție rezidentă cu domiciliul stabilit în România. Ea nu are card medical, dar are asigurare internațională și se legitimează cu un formular E-121, pe care CNAS –Sibiu l-a recunoscut și parafat. Aceeași dramă cu medicamentele lipsă s-a repetat și în cazul ei. Mult mai grav este însă faptul că la o farmacie aflată peste drum de CNAS-Sibiu nu au vrut să-i dea medicamentele cerute, chiar dacă le-ar fi avut, motivând că nu poate accepta formularul european E-121, pentru că nu-l poate deconta, el neavând pentru el valabilitate. Farmacista i-a arătat dirigintelui formularul și l-a întrebat ce să facă cu el? Dirigintele de farmacie a spus că nu cunoaște un astfel de formular. Soțul pacientei i-a spus să întrebe la CNAS-Sibiu peste drum. Dirigintele s-a înfoiat ca un păun și a devenit chiar jignitor, când i s-a spus că România este membră în Uniunea Europeană din anul 2007, ar trebui să știe de existența acelui formular. Dirigintele a spus că pe el nu îl interesează nici un formular european. Nu vreau să dau numele dirigintelui, dar acea ieșire nu îl califică a fi persoana potrivită în locul acela. Soțul pacientei a dat în aceeași zi telefon la CNAS-Sibiu și a arătat situația creată. Funcționara de la CNAS-Sibiu a confirmat existența formularului în cauză, dar instituția lor nu are putere de decizie asupra farmaciei în cauză. Pacientul să evite acea farmacie și să se aprovizioneze de la alte farmacii existente pe aceeași stradă. În toată această poveste se uită un amănunt, acela că țara de emitere a formularului E-121 achită ulterior toate cheltuielile statului nostru cu pacientul rezident, așa că acele cheltuieli nu încarcă cu nimic bugetul nostru. La fel procedează și statul român în cazul, în care cetățeni români beneficiază de servicii sanitare în străinătate. Când vom avea medicamente suficiente pentru satisfacerea necesarului cetățenilor români? De asemenea, când vom avea personalul calificat necesar în economia românească?

NICOLAE SĂLIȘTEANU