Despre muzica tare în maşină ca una dintre formele ghiolbănelii

Ideea asta mi-a venit când, întorcându-mă acasă, în spatele meu, dintr-o maşină din aceea cu aspect anonim de nu ţii minte cum arată nici dacă e a ta, hăuia un fel de blues-manea de vibra toată strada. Şi mi-am dat seama că nu înţeleg logica la aşa ceva.

Bun, ceea ce am prins nu este un caz unic, nici o premieră pe plan local. De ani, de decenii, o anumită categorie a populaţiei nu suportă muzica decât dacă se descentrează difuzoarele de la atâta vibraţie.

Prima oară am prins asta undeva dincolo de munţi, unde din câte o curte urla un disc cu Benone, Irina Loghin sau Maria Ciobanu, de se auzea până-n deal. Am întrebat care e chestia şi mi s-a răspuns că de aia o dă tare ca să auzi muzica atunci când eşti în deal, la muncă. Dar ăsta e cazul fericit şi explicabil, că era o perioadă timpurie a tehnologiilor audio-video casnice, când doar câte unul pe uliţă avea pick-up (se pronunţa „picáp”, ca la „pi cap”) iar vizionările la televizor erau eveniment colectiv. Şi era şi o mostră de generozitate comunitară, că ofereai tuturor din ceea ce aveai tu.

Hai să o spunem direct, a da muzica tare indiferent unde, nu e o dovadă că tu ai fi un meloman. Ca iubitor al muzicii, tu trebuie să simţi fiecare sunet în parte plus armonia tuturor sunetelor adunate laolaltă. Aceasta se poate face doar la un volum moderat, fără perturbări din jur şi fără a fi atent la (sau a face) altceva. Deci faza cu „dau muzica tare pentru că îmi place muzica” nu ţine.

Să dai muzica tare la volan este una dintre formele prin care se exteriorizează ghiolbăneala. Adică e strategia ta ca să atragi atenţia lumii că „bă, ateniţe, trec eu”. O autobăgare în seamă pe considerentul că dacă nu te bagă nimeni în seamă te bagi singur. Dacă urlă muzica în maşină, ai impresia şi că eşti un mare rebel, ca ăia din filme. Adică nu îţi pasă de reguli, drumul e al tău, maşina e a ta, tu faci legea pentru că eşti un fel de şmecher suprem.

Evident că nu vei auzi niciodată la maximum în maşini un Bach sau un Strauss. Nici jazz sau Jean Michel Jarre. Nici muzică din anii ’70-’80 sau rock’ n’ roll din ăla de anii ’50. A, a fost un caz în care a trecut unul care avea dat tare ceva C.C. Catch şi altul care băga trance la greu, dar acestea sunt cazuri aparte.

În repertoriul sonorului la maximum, pe primul loc sunt manelele. E normal să asculţi tare manele, pentru că aşa intri în spiritul, în atmosfera emanată de ele. Deja nu mai eşti tu, ci marele interlop, cu bani, cu fraţi, care s-a descurcat, un şmecher între fraieri, combinatorul suprem, legea nu te atinge, femeile cad la picioare. Asta chiar dacă tu eşti de fapt un amărât care trage la patron de zi până noaptea, sau un elev care se crede mare sculă dacă face scene în timpul orei şi îl bate pe ochelaristul clasei.

După aceea vine, normal, „populara”. Adică tot un fel de manele, dar mai etno, în funcţie de specificul regiunii. La Sibiu merg bine „selecţiile Ardeal” şi „bănăţănele”. Mesajul este aici, în geenral, că tu ai bani, case şi avere, că nu se pune nimeni cu tine, că ai maşină ca lumea nu ca prăpădiţii ăilanţi, că eşti ardelean patriot conştient de supremaţia ta asupra altor categorii de români.

Mai ales din noua generaţie de localnici bagă mare şi tare cu hip-hop-ul. Aici treaba e împărţită. Ori sunt un fel de rebeli de timp liber care ştiu că e cool să facdăsistem pe banii lui tata. Sau sunt semi-corporatişti (ori cu impresii de corporatişti care se mai revoltă de unii singuri, că la job nu îi auzi piuind ceva. Sew mai adaugă liceenii care se cred mari gangsteri, dar care îşi iau bătaie de la tac-so dacă e prins fumând.

Oricum şi oricât am explcia, muzica tare în maşină este din formele ghiolbănelii. Ştiu că e supărător să auzi asta, dar ghinion, realitatea se aude prea tare din boxe.