Eminescu, tulpina eternităţii româneşti

Fiind poetul cel mai reprezentativ al literaturii române, creatorul unei opere care străbate timpul cu o forţă neal­terată, într-o perpetuă actualitate, Eminescu reprezintă astfel în literatura română un dublu reper: de valoare, luată în absolut (în conştiinţa noastră el se înscrie printre spiri-
tele complete ale ome­nirii, alături de Dante, Shelley sau Victor Hugo) şi de specific naţional, drept ipostază unică a sufletului ro­mânesc în concertul poetic al lumii.

Ce a adus hotărâtor Eminescu în cadrul cultural şi literar al momentului său de înălţare este cople­şitoarea sa personalitate ce i-a făcut pe mulţi, dar, în primul rând, pe Titu Maiorescu, să-i intuiască genialitatea şi să participe încă din timpul vieţii poetului la constituirea mitului eminescian. Nu degea­ba Titu Maiorescu, definindu-i persona­litatea poetului, a accentuat de mai multe ori ideea că a fost „un om al timpului modern”. „El s-a remarcat mai întâi printr-o inteligenţă extraordinară, ajutată de o memorie prodigioasă, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i scăpa, încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână” (Titu Maiorescu).

Apoi l-a caracterizat o mare curiozitate inte­lectuală, fiindcă Emi­nescu a fost „omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind”, după cum afirmă acelaşi Titu Maiorescu. Eminescu a fost acela care a cer­cetat viaţa poporului, limba şi folclorul aces­tuia, care s-a ocupat de scrierile unor prieteni precum Ioan Slavici şi Ion Creangă, care a studiat cursul filozofiei europene, izvoarele istorice ale românilor, dar şi sanscrita sau religia budistă, care a cercetat problemele eco­nomice, intervenind în luptele politice din ţară. „A se ocupa cu vreuna din aceste chestiuni, a cugeta şi a scrie asupra lor era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său”, remarca Titu Maiorescu.

Din această atitudine derivă o trăsătură impre­sionantă şi astăzi: cul­tura de o vastitate covâr­şitoare. În caietele lui Eminescu sunt no­tiţe, comentarii, rezu­mate despre cele mai variate aspecte, demon­strând o cuprindere ului­toare a multor orizonturi de cul­tură. Prin bogăţia fon­dului cultural, foarte pu­ţini contemporani îi stau alături, dar mai impor­tantă este forţa de asi­milare a acestei culturi vaste în indi­vidualitatea lui inte­lectuală.

Între înzestrările de bază ale lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esenţial în rapida pătrun­dere a operei lui spre sensibilitatea pu­blică. Fără această însuşire nici celelalte n-ar fi con­tat în definirea poetului.

Niciodată până la Eminescu limba română n-a sunat cu atâta ple­nitudine armonioasă, atât de natural şi de firesc. Cuvântul emi­nescian se încarcă de sensibilitate, izbutind deopotrivă să dilate puterea evocatoare a limbii române, capa­citatea ei de a picta imaginea lumii, dar şi să construiască un univers acustic de o vibraţie inconfundabilă. Între­pătrunderea dintre vizual şi auditiv se săvârşeşte pe un fond de armonie muzicală, care rămâne virtutea cea mai înaltă a limbajului eminescian.

Prin acest limbaj poe­tic propriu şi inconfun­dabil Eminescu şi-a construit şi fixat, în eter­nitatea spiritului ro­mâ­nesc, opera; aceasta, la rândul ei, a statornicit şi impus o înfăţişare a limbii române consi­derată ca reformă ling­vistică cea mai im­portantă a literaturii noastre moderne.

Poate tocmai de aceea se cuvine să ne plecăm fruntea cu
respect, să rostim câteva versuri din imensa şi nepre­ţuita operă eminesciană, în clipe de răgaz.

Maria-Felicia Oprişor 

Ca semn al preţuirii noastre pentru imensul tezaur lăsat de genialul poet, îi dedicăm şi noi această poezie:

EMINESCU

                          de Maria-Felicia Oprişor

Dumnezeu ne-a trimis

Un copil sfânt pe pământ

Să ne înveţe să iubim:

Crângul, pădurea, codrul.

   Dumnezeu ne-a trimis

   Un copil sfânt pe pământ

   Să ne înveţe să iubim:

   Izvorul, lacul, marea.

Dumnezeu ne-a trimis

Un copil sfânt pe pământ

Să ne înveţe să iubim:

Părinţii, profesorii, patria.

   Şi pentru că părinţii lui i-au pus nume de Arhanghel

   Dumnezeu l-a iubit atât de mult

   Încât luându-l lângă El

   L-a prefăcut în LUCEAFĂR.