Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Aș putea scrie direct „nu mare lucru” și gata, articolul ar fi încheiat. „Serbări câmpenești”, cum îi spunea oficial ieșitului la iarbă verde de după defilările de la 1 Mai și 23 August, nu se mai fac „în spate la han”, iar ultimul 1 mai a fost unul cu mici electorali, sau hai să le spunem politici, acum mai bine de zece ani. Au mai fost câteva „fest”-uri ocazionale, dar ele au fost mutate din pădure în locuri mai adecvate, că mai bine sună muzica lângă spital sau între case, decât lângă hoteluri și vile. Acum, locul a rămas încă un „clasic” al picnicurilor, dar nu mai egalează prin nimic nici amploarea de atunci și nici starea de veselie.
Dacă Grădina Zoologică (acum americanizată sub denumirea de „Zoo”) era locul unde se distrau copiii, atunci peste drum, în pădure, era locul de distracție (și) al adulților. Aici aveau de toate: „filiale” ale restaurantelor mari din oraș cu mici și bere și nu doar atât. Chioșcuri cu dulciuri și sucuri, aparținând și ele de „societatea de consum” socialistă. Scene unde se cânta și juca de dimineața până seara. Pentru cei care nu voiau să stea așa, la confort pătură sau buturugă, era chiar un restaurant adevărat, cu terasă. Iar pentru tineretul iubitor de alte distracții decât cele standard, era ori disco Barul, ori barul de la Camping.
Despre cum era la 1 Mai în Dumbrava am tot scris și s-a tot scris: ba din presa vremii, ba din amintirile participanților. Despre ce se mai face și cum mai e de 1 mai-ul ne-muncitoresc de acum, iar s-a scris, s-a pozat și s-a filmat. Așa că ne-am dus (iar, da) în Dumbrava pentru a vedea exact ce a mai rămas așa, ca „mijloace fixe”, din vremea când acolo era kilometrul zero al distracției în vremea socialistă Fix la modul concret, ce mai avem în teren de atunci. Și încă avem.
La intrare: în loc de han-hotel, în loc de parc de distracții, teren de tenis și locuri de parcare.
Îmi amintesc că atunci când mergeai la Dumbrava cu autobuzul sau chiar cu tramvaiul (l-am mai prins, avea traseul „Grădina Popilor”-Rășinari) când ajungeai acolo erai parcă transpus în cu totul alt loc decât Sibiul pe cere-l cunoșteai. Atmosfera era de stațiune de vacanță, în care nimic nu îți amintea de vecinătatea cu aglomerarea urbană din vecinătate. Cred, adică sunt sigur, că aia s-a și dorit când s-a realizat complexul acela. Un loc unde să te simți ca în concediu, deși era la doar câțiva kilometri de centru. Ce era pentru client? Păi, ccompexul de chioșcuri de la intrarea în Grădina Zoologică, toaleta publică, stația de tramvai și autobuz, Disco-bar-ul cu căsuțele, hanul cu toate ale lui și ocazional, mini-parcul de distracții. Asta ca să ne oprim fix la intrarea în locul unde de desfășurau la propriu acele „serbări câmpenești”.
Atunci era atunci. Ce mai e acum? Linia de tramvai o mai avem, dar este colmatată cu asfalt, pentru că oricum nu mai contează, dacă domnul primar Iohannis a decretat că era nerentabilă. Linia se termină undeva în neantul gazonului de după restaurantul care a luat locul vechiului complex de chioșcuri unde puteai lua răcoritoare, suc dulciuri sau dacă nu face feste memoria, chiar și hot-dog, pe atunci numit „corn cu crenvurșt” sau o denumire ceva mai deocheată, pe care nu o reproducem aici ca să nu revoltăm pe eventualii sensibili. Toaleta publică a devenit, parțial, parcare pentru biciclete și mașini. Tramvaiul original a fost de mult aruncat la gunoi pentru că era vechi, iar epava mâzgălită de graffiti și cu geamuri sparte care zace acum pe șine la modul deprimant, este doar un tramvai second-hand adus, pe la începutul anilor ’90, din Elveția, ei lăsându-l de vechi, noi luându-l de bun. Stația e cam aceeași din simplul motiv că avem de a face doar cu un loc unde oprește autobuzul (care nu mai este celebrul 23 „Gara-Dumbrava-gara” ci 13-le, autobuz verde și electric, care te duce până la muzeu, dar tot din gară.
Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Peste drum, la fel, schimbări radicale. Adică ce a rămas a mai rămas, dar este de nerecunoscut. Hanul „Dumbrava”, după ce s-a dezvoltat în hotelul „Palace”, a răbufnit apoi în „Hilton”. Zona din spate, unde pe vremuri era un mic parc de distracții cu tarabe și carusel, acum este împărțită între un teren de tenis și o parcare. Faimosul disco-bar „Dumbrava” (oare avea nume?) a devenit pensiunea-restaurant „Dumbrava Sibiului”, iar motelul era și poate mai și este căminul de persoane vârstnice „Cibinium”.
Deci, în acest sector, în afară de calea ferată a tramvaiului și de câțiva stâlpi de la aceeași linie de tramvai, fabricate la Diosgyor în vremea împăratului, alte urme sunt absente în teren. A, mai e un stâlp uscat, din lemn, fost de telefonie, în stația de autobuz de lângă Hilton.
În pădure: urmele civilizației socialiste
Uneori, când cauți urme din acestea ale vechiului recent, ai sentimentul că explorezi cine știe ce civilizație apusă de secole sau milenii din care a mai rămas, pe ici-pe colo, câte ceva. Cam asta este și pe aici, pe la Dumbrava.
Loc de distracții și de picnic pentru sibieni vreme de mai bine de 200 de ani, încă de la începutul secolului al XIX-lea, când „plimbăreții” erau văzuți foarte prost de către comunitate, care considera că ești un om fără căpătâi să umbli de-aiurea când omul gospodar duminica doar se odihnește acasă, și de când aici se serba Maialul cu grătare, vin, muzică și dans.
Începând de prin anii ’50 locul începuse să se mai organizeze puțin. Au apărut chioșcuri și alte structuri destinate comerțului. Au apărut chiar scene pentru ansamblurile artistice care „performau” pentru cei prezenți. O infrastructură care funcționa doar două (sau trei zile de sărbătoare națională, publică și estivală: 1 – 2 mai și 23 august. O infrastructură pe vremuri eficientă, acum redusă la niște urme gen „civilizații misterioase”, ca olmecii sau cei din Insula Paștelui, cuprinsă de pădurea Dumbrava, cu un adaos consistent de renovări rămase la stadiul de neterminat. Urme ale civilizației socialiste, demne de orice tratat de istorie recentă, dacă o avea cineva chef să se ocupe de așa ceva.
„Inventarul” locului de distracții Dumbrava
Ce a mai rămas, ce s-a schimbat sau nu, de atunci? Asta poate fi văzut de cum treci podețul peste Valea Săpunului, „poarta de intrare” în mutisecularul loc de distracții al Sibiului.
Începem chiar cu podețul. De fapt un tub de apă-canalizare din beton armat, peste care s-a turnat iar beton și asfalt, în stânga cu o balustradă din țeavă sudată, destul de brută ca aspect, vopsită pe vremuri în verde, îndoită spre exterior la modul „nu am văzut când am parcat cu spatele”. Nu mai știu dacă și în partea dreaptă era vreo balustradă, că acum nu mai e nimic. Pe vremuri, pe aici curgea chiar apă, dar acum nu am mai remarcat așa ceva.
Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Acum sunt ruinele reabilitării fostului restaurant „Stejarul„. Atunci era cea mai mare construcție din zona de picnic a Dumbrăvii. Construit pe locul unui stejar multisecular, dacă nu mă înșel chiar cel numit „Stejarul Imperial” sau „Franz Joseph Eiche”, incendiat la finele secolului al XIX-lea de cineva care ori a luat-o razna ori a vrut să distrugă un simbol al supunerii față de monarhia austro-ungară. „Baza” stejarului a rezistat mut timp pe post de „masă” ad-hoc pentru mici și bere.
Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Restaurantul a avut perioada lui de glorie, locul fiind atractiv. De regulă era plin și trebuia sa stai la coadă ca să prinzi loc la masă. Pe la mijlocul anilor 2000 era deja o ruină mânjită cu graffiti. Ulterior a fost „reabilitat” de un grup de homeleși care și-au tocmit o gospodărie individuală acolo. După un timp au fost evacuați și s-a pornit la reabilitarea clădirii. S-a dat drumul la șantier, s-au adus materiale, s-a reconstruit pe ici pe colo și la un moment dat, gata. Acum, locul este la stadiul de ruină nouă peste ruină veche. Invadată de graf-uri (noi), cu materiale de construcție abandonate în interior și cu un container „locuință” spart posibl loc de adăpostit tot homeleși.
Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Fostul punct de servire al fostului restaurant „Bufnița”. Și aici este o construcție nouă care a înlocuit-o pe cea veche și originală, care, oricât de toleranți am fi cu trecutul, nu arăta nemaipomenit.
Aici era punctul central al micilor și berii. Nu mi-l amintesc decât cu cozi imense, cu exclamații de „s-au terminat micii” / „s-a terminat berea” dar cu adaosul liniștitor că „s-au dus să mai aducă”. Tot aici era locul tradițional de „ieșire” al muncitorilor de la atelierul „Prese” din Balanța prin anii ’90.
Acum arată doar prost chiar dacă e un prost mai nou. Și aici avem o tentativă de reabilitare, poate se voia o terasă acoperită, o cafenea, o ceva care a rămas așa cum se vede acum. Nici restaurantul „Bufnița” nu mai există, el devenind sală de jocuri, ceea ce este foarte amuzant dacă ne gândim la viitorul ei. Ca o paranteză, „Bufnița” era unul dintre cele mai vechi restaurante din Sibiu cu activitate neîntreruptă indiferent de epocă sau regim.
Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Scena mare este cea mai „îndepărtată” construcție din zonă. Reabilitată și ea, după care abandonată. Cu niște scări interesante care te ajută să te împiedici (am reușit asta) de nu știi cum urcau artiștii acolo fără a face accident de muncă. Scena avea rolul de… scenă. Pentru că atunci, la 1 Mai (și 23 august), pe lângă chefuiala standard și tradițională, starea de voie bună mai era întreținută și de diverse formații, soliști, ansambluri, grupuri, coruri, care interpretau orice gen de muzică, un fel de mini Woodstock socialist local de o zi. „Playlist-ul” era anunțat în presa locală, deci era totul ordonat, pe ore și ordinea urcării pe scenă. Ulterior scena a devenit orice altceva. Chiar masă improvizată la evenimente ce mai aveau loc în zonă. Acum este un fel de loc după care se parchează mașini.
Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Scena mică este cum intri, spre stânga. Nu știu dacă s-a mai lucrat la ea de atunci, de când era folosită ca scenă paralelă cu cea principală. De obicei servește ca anexă utilitară pentru grataragiii care vin cu mașina până aici, că pe ea se pot pune farfurii, lemne, sacui cu cărbuni, lada sau butoiașul cu bere și poate servi și ea ca loc de masă (pentru cei care nu vin cu masa de acasă, cu scaune cu tot). Ultima oară când a fost totuși, scenă propriu zisă era cred prin 2011, când a cântat pe ea trupa sibiană „Avokat”, cine o mai ține minte.
Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Rămășițele unui loc de joacă se mai văd undeva spre pădure. Mai exact, un „utilaj” din acela de cățărat, de forma unei prisme ocotogonale, realizat (tot) din țeavă sudată. Nu știu cât va fi folosit el de copiii care mai apar ocazional aici, cert este că în starea în care se află acum, nu este deloc prietenos. Este destul de, vorba aceea, „nerecomandat minorilor”.
Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Resturile iluminatului public încă sunt prezente și cred că, dacă le repari și readuci la zi, încă funcționează. Sunt două „magistrale” care se ramifică de la rețeaua din aleea principală. Una pe lîngă fostul „Stejar” duce la scena „mică”. Cealaltă merge la scena „mare”. Stâlpi clasici din beton armat, corpuri de iluminat de anii 60 cu abajur (nu mi-e clar, lămpi tip „B” sau „C”, ruginite, cu resturi de becuri de 250W cu vapori de mercur, arată destul de romantic-industrial. Două dintre ele luminează în zona scenelor, dovadă că spectacolele se țineau până seara târziu.
Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Copacii-stâlpi sunt o prezență ciudată și probabil unică în istoria alimentării cu energie electrică a Sibiului, „scăpați” prin omisiune din articolele și cărțile care tratează subiectul acesta. A fost o soluție adaptată locului pentru a „trage curent” și a alimenta probabil chioșcurile, stațiile de amplificare de la scene sau alte structuri provizorii care se aflau aici în zilele de mare sărbătoare. În principiu, este vorba de câțiva stejari, mai mult sau mai puțin întregi, în care au fost bătuți izolatori ceramici. Nu știu cât de eco-friendly a fost asta, dar oricum nu mai contează. Aspectul este însă interesant.
Foto: Dumitru CHISELIȚĂ
Fostul camping sau construcția „la stradă” care a mai rămas din el este și el/ea o supraviețuitoare a unor vremuri în care tineretul căuta Occidentul și distracțiile lui „decadente” în barul de acolo (eu l-am descoperit mai târziu, prin anii ’90), „În bar la camping” era un loc celebru, un „must go”, care într-o vreme era deschis și noaptea lucru rarissim în perioada socialistă.
Acum văd că a ajuns un amestec de garaj, depozit și alte chestii pentru zona aceea de vile care nu știu (deși sunt curios) cum a răsărit acolo, în pădure, în era Iohannis-primar. Oricum, drumul care duce de la Hilton este asfaltat doar până aici, restul rămânând tradițional, din pământ.
Aici se oprește periplul „istoric” în Dumbrava cea nu atât de minunată, cât abandonată. Tot ceea ce am scris aici poate fi verificat în teren. Vă puteți urca și pe scene, dar atenție la trepte. Am uitat să pomenesc de gunoaiele tradiționale care populează locul. E normal, aici nu e centru. Ca un detaliu, când am fost acolo, era o vreme superbă de noiembrie deşi era ultima zi de aprilie. am este amuzant că pe vremea când venea aici lumea „de întîi mai”, nue ra o problemă să stai la cămaşă. Dar ăsta e doar un detaliu de final.
Cosmin Pal
Ștefania VESA
Cosmin Pal
Vlad IGNAT
Cosmin Pal
Cosmin Pal
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ovidiu BOICA
Cosmin Pal
Bardezi se numea (Bar de Zi, desigur)