Dr. Marius-Gabriel Decean: Gânduri pe care nu le pot controla – cum se instalează tulburarea obsesiv-compulsivă la copii și adolescenți

Pentru unii este doar o etichetă, pentru alții devine un mod de viață. În cabinetul dr. Marius-Gabriel Decean, medic primar de psihiatrie pediatrică la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Dr. Gh. Preda” din Sibiu, ajung săptămânal copii și adolescenți cu aceeași teamă în priviri: „Dacă nu fac asta, i se poate întâmpla ceva rău mamei… sau tatălui… sau mie”.

Pentru mulți părinți, astfel de gânduri sunt interpretate ca sensibilități trecătoare, anxietăți specifice vârstei sau, în cel mai bun caz, perfecționism. În realitate, însă, în spatele lor se ascunde adesea o tulburare psihiatrică serioasă, puțin înțeleasă și frecvent ascunsă sub tăcere: tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC).

Perfecționism sau tulburare obsesiv-compulsivă

„Sigur că tulburarea obsesiv-compulsivă apare adesea la copii care sunt, în general, perfecționiști”, explică medicul. Aici este diferența clară: perfecționismul poate însemna dorința de a face lucrurile cât mai bine, în timp ce TOC presupune ritualuri, gânduri intruzive și comportamente repetitive pe care copilul nu le poate controla.

„Este foarte diferită de perfecționism. Tulburarea obsesiv-compulsivă, aș îndrăzni să spun, este încă destul de puțin cunoscută și înțeleasă de părinți și are două mari componente, așa cum îi spune și numele: obsesiile și compulsiile. Pe scurt, obsesiile pot fi imagini sau gânduri intruzive – de exemplu, frica intensă că părinților li s-ar putea întâmpla ceva rău. Compulsiile, în schimb, sunt acte motorii, gesturi repetitive pe care ceilalți le pot observa și care apar ca răspuns la aceste obsesii”, explică medicul.

Cum se manifestă tulburarea obsesiv-compulsivă

Obsesiile pot lua forma unor imagini sau „frânturi” ce apar brusc în mintea copilului sau adolescentului, greu de descris și adesea tulburătoare: „Aceste obsesii pot avea orice tematică – pot fi vulgare, pot avea un caracter agresiv, pot implica număratul în gând sau diverse scenarii care se repetă necontrolat”.

Important este că tinerii își dau seama că aceste gânduri le aparțin, spre deosebire de alte tulburări, precum cele psihotice, unde contactul cu realitatea se pierde. „În TOC, copilul este foarte ancorat în prezent, conștient de ce se întâmplă, dar incapabil să oprească gândurile intruzive”, adaugă specialistul.

De ce se ascund copiii cu TOC

„Există simptome, însă foarte mulți copii și adolescenți le ascund, pentru că își dau seama că sunt iraționale și jenante. Tocmai această conștientizare îi face să evite să le arate colegilor și, uneori, chiar și părinților. Totuși, pentru că părintele petrece cel mai mult timp cu copilul, este cel care observă, în final, schimbările de comportament”, mai adaugă medicul.

Un exemplu tipic sunt compulsiile de spălare, printre cele mai frecvente în rândul copiilor cu TOC. Copilul poate avea obsesia contaminării cu germeni și ajunge să se spele pe mâini exagerat – nu vorbim de o simplă igienă, ci de 20, 30 de spălări doar dimineața. Pentru el, acest ritual nu este o alegere, ci o nevoie resimțită intens, menită să reducă anxietatea creată de obsesiile legate de boală sau murdărie.

O altă compulsie des întâlnită la copiii și adolescenții cu tulburare obsesiv-compulsivă este verificarea repetată. Sunt situații în care adolescentul pleacă de acasă și se întoarce de mai multe ori pentru a verifica aragazul, lumina, ușa – dacă sunt stinse, închise, încuiate. În cazurile grave, acest ritual poate fi repetat de zeci de ori, până reușește, într-un final, să ajungă la școală.

Spre deosebire de obsesiile invizibile, compulsiile sunt comportamente pe care părintele le poate observa. Totuși, copiii găsesc adesea modalități de a le ascunde în fața celor cu care nu sunt apropiați, tocmai pentru că înțeleg că aceste comportamente pot părea ciudate sau jenante. În interior, însă, anxietatea care le alimentează este puternică și greu de descris.

„Sigur că există mai multe teorii. Fără a intra în detalii și în amănunt, știm că există anumite modificări la nivel cerebral, legate de această tulburare. Cea mai cunoscută teorie este cea a neuromediatorilor chimici, în special serotonina. În momentul în care, în fanta sinaptică – spațiul dintre doi neuroni -, nivelul de serotonină este scăzut, acest lucru reprezintă unul dintre factorii prin care se poate manifesta tulburarea obsesiv-compulsivă. S-a observat că administrarea unor medicamente care acționează asupra serotoninei și care cresc nivelul acesteia în fanta sinaptică reduce simptomatologia, spre deosebire de alte tipuri de medicație, care o pot chiar agrava. În general, tulburarea obsesiv-compulsivă este, fără îndoială, o tulburare cronică, prezentă pe tot parcursul vieții, cu evoluții oscilante”.

Medicul Marius Decean spune că pot să existe perioade de calm, dar și perioade de agravare în situații stresante. Părinții ar trebui să știe că aceasta este o tulburare cronică, cu evoluție de lungă durată, însă remisiunea și ameliorarea sunt, totuși, o realitate.

„Din păcate, avem doar două mari direcții de tratament care sunt validate științific și bine cunoscute: psihoterapia și medicația”, explică medicul. Există și alte tipuri de intervenții descrise în literatura de specialitate, însă eficiența lor este mult mai redusă. „Ca rezultate, combinația dintre psihoterapie și tratament medicamentos este cea care oferă, în general, cele mai bune efecte”.

TOC are, în numeroase cazuri, și o componentă genetică puternică. „Există o transmitere genetică, fără doar și poate. De multe ori, când consult copii și adolescenți cu tulburare obsesiv-compulsivă, părinții îmi spun: <Știți că și eu am fost așa… și eu făceam lucrurile astea când eram mic(ă)>. Asta arată clar existența unui determinism genetic”, subliniază dr. Decean.

Deși predispoziția poate fi moștenită, apariția tulburării nu poate fi prevenită sau oprită complet. „Nu putem influența apariția ei, nu poate fi stopată, însă poate fi gestionată corect atunci când este depistată”.

Pe lângă componenta biologică, stresul are un rol semnificativ în evoluția TOC: „Un eveniment stresant, ca decesul unui părinte sau boala unei persoane apropiate, poate avea un impact negativ asupra evoluției tulburării. Sunt lucruri mari, serioase, care țin de existență însăși – frica de moarte, frica de boală – și acestea pot agrava simptomele”. Și conținutul consumat pe telefon sau internet poate influența starea emoțională a copilului și poate amplifica anxietățile existente, mai ales în lipsa unei filtrări critice ale informației.

Creșterea a cazurilor de TOC imediat după pandemie

La Sibiu, medicul confirmă o tendință observată și la nivel național: „Am remarcat o creștere imediat după pandemie, când mesajele despre spălatul pe mâini erau omniprezente. Unii copii au început să se spele, dar mult prea mult – excesiv. A fost o perioadă cu multe cazuri noi, probabil și pentru că părinții au fost mai atenți și s-au adresat mai des specialiștilor”. Situația s-a stabilizat treptat. „Acum lucrurile sunt relativ constante, cam cum erau și în perioada pre-pandemică”.

Întrebat ce mesaj ar transmite unui adolescent aflat în plină criză de TOC, medicul spune că primul pas este liniștirea și înțelegerea tulburării. „Un adolescent cu tulburare obsesiv-compulsivă trebuie, în primul rând, liniștit și ajutat să înțeleagă ce i se întâmplă. E important să știe că nu este vina lui, că nu este singur și că există soluții. Cu sprijin adecvat – psihoterapie, uneori medicație și o familie care înțelege -, poate ajunge să funcționeze normal și să își recapete controlul asupra propriei vieți”.

Rolul profesorului

Profesorii joacă un rol esențial în identificarea timpurie a acestei tulburări, deoarece petrec mult timp cu elevii, îi observă în contexte variate și pot vedea schimbări subtile în comportamentul lor. „Există situații în care adolescentul maschează simptomele, nu le arată în public. Însă atunci când tulburarea este mai serioasă, cu un nivel de gravitate mai mare, profesorul poate observa anumite comportamente repetate, întârzieri sau ritualuri care ridică semne de întrebare”.

În astfel de cazuri, medicul recomandă ca profesorul să acționeze cu tact și discreție. „Mesajul meu pentru profesori este să contacteze părintele și copilul într-o discuție privată, niciodată să nu expună elevul în fața clasei. Expunerea publică poate agrava tulburarea, poate scădea dramatic stima de sine a copilului și poate duce la depresie. Ceilalți copii nu înțeleg această tulburare și nu este vina lor. De aceea, protejarea elevului este esențială”.

Următorul pas recomandat este îndrumarea către un consult de psihiatrie pediatrică, unde se poate stabili dacă este vorba de TOC sau de altă dificultate emoțională. Însă procesul poate fi uneori complicat de reticența părinților. „Unii părinți nu acceptă ideea de a merge la psihiatrie sau de a începe medicație. Dar dacă le explici calm și rațional, de cele mai multe ori înțeleg”, spune medicul.

El avertizează și în legătură cu o greșeală frecventă: încercarea părinților de a bloca compulsia cu forța. „Compulsiile nu pot fi oprite prin voință sau pedeapsă. Asta nu face decât să agraveze tulburarea. De aceea, familia devine un element central în procesul de vindecare. Calmul, înțelegerea și susținerea sunt esențiale. Familia este cel mai important factor de sprijin pentru copilul sau adolescentul cu tulburare obsesiv-compulsivă”.

TOC, o tulburare la modă?

Întrebat dacă tulburarea obsesiv-compulsivă este un fenomen „modern” sau dacă exista și în trecut, inclusiv în perioada comunistă, medicul clarifică imediat: „Tulburarea obsesiv-compulsivă a existat dintotdeauna. Diferența dintre atunci și acum nu ține de prezența sau absența bolii, ci de gradul de adresabilitate, de cât de des oamenii apelau la ajutor specializat. În trecut, mulți nu știau ce înseamnă aceste simptome sau nu aveau curajul ori posibilitatea să meargă la psihiatru. Tulburările psihice sunt descrise de foarte mult timp, ele existau, doar că adresabilitatea era redusă și problemele nu erau scoase la suprafață”, explică dr. Decean.