Distracţii de pe vremea când lumii nu-i trebuiau multe ca să se distreze: Sibiul şi vechile lui discoteci (I)

Eram aşa de înapoiaţi şi de medievali încât ştiam să ne distrăm fără suplimente artificiale care îţi killeresc creierii şi sănătatea. Eram aşa de expiraţi încât ne simţeam bine doar dansând pe muzica aceea de atunci care, fie vorba între noi, era şi continuă şi acum să fie muzică, nu miorlăială pe beat care îţi dă impresia că de fapt asculţi acelaşi lucru la infinit că oricum nu simţi nimic. Eram aşa de comunişti neinformaţi cu "valorile occidentale" că îţi puteam spune pe dinafară toate topurile lunare de unde vrei, de la Top Săptămâna la Top 50 Britanic sau topul Bilboard american, câte albume a scos cântăreţul X sau trupa Y. Aşa era pe vremea aceea "suveranistă": ştia lumea să se distreze şi o făcea. Şi, da, se mulțumea să dea 10 lei doar ca să intre undeva şi să danseze alături de alţii care dădeau şi ei 10 lei pentru acelaşi lucru. Că aşa era la discotecă, iar cine nu mergea măcar o dată la discotecă nu era de-al nostru.

Discoteca, istorie derulată pe repede înainte

Discotecă. Un termen care în româneşte are două sensuri. Primul – colecţie de discuri, ("viniluri", acum) personală sau instituţională. Celălalt, mult mai uzual, de loc unde să dansezi, pe muzică non-live, cu "mecanică": de pe discuri. Prima discotecă ce întrunea elementele aşa cum le ştim, cu discuri, lumini, difuzoare şi muzică "mecanică" întreţinută de un DJ care se fâţâia de la un picup la altul a apărut în Franţa, în 1953. Era clubul "Le Whisky à Gogo" din Paris.

De multe ori, "discoteca" s-a identificat, mai ales la noi, sau cel puţin în blocul estic, unde discurile cu muzică ajungeau ceva mai greu pentru a face discotecă cu discuri, cu locul unde se dansează pe muzică disco, gen apărut pe la mijlocul anilor 70 şi care a rezistat până pe la începutul lui '80, când a predat ştafeta altor genuri, printre care şi simplistele şi electronizatele genuri (euro)dance sau italo-disco.

Am putea spune că, la noi la români, discotecile se trag, istoric vorbind, din horele satului ce se ţinea duminica după slujbă şi balurile date cu diverse ocazii. Dincolo de diferenţele etno-muzicale şi de logistica evenimentului, ideea era aceeaşi ca la o discotecă: tineretul să vină, să joace şi eventual, să formeze perechi ocazionale sau chiar căsătoribile (un prieten chiar a reuşit să-şi găsească soţia la discotecă, pot arăta, pe pardoseală, clar locul unde a început totul). Ca spaţiu de desfăşurare, putem lega discoteca de apariţia sălilor publice de dans/bal, care existau încă din secolul al XVIII-lea şi care au rezistat până în anii '70. Ca de exemplu, la Sibiu, dacă e să ne amintim de istoricele săli "Reduta", cea de la Gessellschafthaus sau Cercul Militar (acum Sala Oglinzilor), ori mult mai accesibila "Elite" de pe Magheru.

Multe restaurante şi grădini de vară aveau, pe lângă spaţii de consumat, muzică proprie live şi un ring de dans, la fel cum, mai târziu, multe baruri aveau la rândul lor, locuri unde să dansezi, ca de exemplu "În Groapă" la Bulevard.

Însă fenomenul "discotecă" a apărut, culmea, sub "protecţia" regimului comunist care, preocupat de acapararea întregii activităţi a locuitorilor ţării, inclusiv a modului de a se distra. Discoteca, la noi, are originea în "programul cultural-distractiv" ce se organiza după o sesiune de politizare intensivă a tineretului – şedinţă, conferinţă, expoziţie, seară culturală de regulă joia socotită zi a tineretului. Apoi a devenit eveniment de sine stătător, organizat de casele de cultură, cluburile muncitoreşti ori chiar anumite instituţii de învăţământ.

Discoteca la noi era altceva decât discoteca de la "ei", chiar dacă în principiu erau ghidate după aceeaşi idee: muzică, dans, lumini, intimitate în colectivitate şi nu în ultimul rând, "lipeală" şi nu rareori, bătaie. Dar discotecii noastre îi lipsea exact elementul care i-a dat numele: discurile cu muzică.

Discoteca la noi: fără discuri, dar cu benzi de magnetofon

Discoteca era, fizic, un loc în care se dansa. Avea o garderobă, unde lăsai hainele "grele" (geci, paltoane, căciuni, mănuşi) şi unde primeai un nr. de "intrare" de care trebuia să ai grijă să nu-l pierzi în timpul sesiunii de ţopăială, că îţi recuperai cu greu paltonul şi căciula. "Ringul de dans" era una sau mai multe încăperi care avea altă destinaţie iniţială: cameră (ca în Studenţi), sală de şedinţe/spectacole (ca la Clubul CFR) sau hol (ca la Casa de Cultură a Sindicatelor) şi un hol unde stăteai la o tacla (tot ca la Studenţi). "Mobilierul" principal era pupitrul "DJ"-ului, care la noi era cam TJ (Tape Jockey), că de unde discuri. Diferenţă remarcată de un fost coleg care, odată, ne-a spus nouă, ăstora mai tineri, că "Bă, tu te duci şi nu ştii unde te duci. Ce faceţi voi acolo e o BANDOtecă bă, nu DISCOtecă. Că vă pune muzică de pe benzi, nu de pe discuri". Era corect. DJ-ul discotecii (amator sau cu atestat de disc jokey) lucra în principal, cu benzi de magnetofon.

"Sculele" erau de regulă două magnetofoane, Kashtanuri sovietice, bune de tăvăleală, mai solide decât Majakurile 201 sau 203 ce le aveam noi acasă. De ce două? Păi unul pentru rulat, altul pentru derulat la momentele de vârf, când deja se mai selectau din piese. Opţional, un casetofon deck. În plus, un equalizer necesara staţie de amplificare şi mai multe boxe care aveau calitatea că funcţionau. Uneori apărea în tavan faimosul glob "disco" rotitor din tavan, făcut "de mână" dintr-un glob pământesc didactic (de la "Şcolarul") şi un sistem de rotire cu motoraş electric, placat cu bucăţi mici şi pătrate de oglindă, La fel, unele discoteci (La Sindicate nu) aveau "orgă de lumini" uneori făcută chiar din lămpi de semafor rutier, inclusiv în culorile "tradiţionale" roşu-galben-verde, care clipeau pe ritmul muzicii. Puteau fi realizate de orice electronist amator, schema unei orgi de lumini fiind publicată în revista Tehnium sau vreun almanah "Ştiinţă şi Tehnică". La un moment dat existau şi stroboscoape, lumini "blitz" intermitente, care dădeau impresia de fragmentare a mişcării. S-a renunţat la ele pentru că afectau vederea şi pentru că, de regulă, când porneau ele pornea şi bătaia.

Nu exista consumaţie în discoteci decât rareori, la nivel de "soft drinks": sucuri şi cafele. Fumatul era interzis dar mai trăgeai una pe furiş, cu riscul de a fi dat afară de acolo şi a pierde seara şi cei 10 lei pe bilet.

Pentru scurt timp (până s-au supărat tovarăşii, inclusiv Tovarăşul) unele discoteci au funcţionat şi pe sistem video, devenind "Videodiscotecă". Un VCR Sau doar un video player pe casete VHS (videourile se vindeau la începuturile lor cu 70.000 lei, preţul unei Dacii noi) şi un televizor color (românesc, Elcrom ori Cromatic) trecut prin staţie şi el, dând un plus de atractivitate locului şi un plus de lei biletului.

Muzica. Cum şi de unde se făcea rost

Mă amuză acum cei care au impresii de mari experţi pe ei şi caută să te convingă că atunci, în afară de Ceauşescu, Partid şi muzică populară "din folclorul nou", nu se asculta altceva în România. Ei bine, credeţis au nu, lumea era la curent cu noutăţile muzicale din Vest. Cum? Vorba aia, "prin metode specifice".

Pe de o parte, şi neoficial, erau revistele aduse "de dincolo" de către cei care aveau rude în vestul capitalist şi decadent care era altceva decât ce e acum (o recunosc până şi vesticii). Majoritatea covârşitoare de pe filieră vest-germană: "Bravo" şi "Popcorn". Dacă erai nenorocos şi nu aveai "pile" din astea, le găseai, la 5-10 lei bucata în Târg la Obor dar fără postere, care se vindeau separat. Oricum, suficient să vezi "cât e ceasul" prin muzică. Apoi existau emisiunile muzicale de la posturile de radio "duşmănoase" pe care le prindeam, dezvoltându-ne abilităţile de operatori radio, pe unde scurte, bruiate ba de bruiajul Securităţii, ba de alte posturi. Astfel, îl aveam pe Andrei Voiculescu de la Europa Liberă care sâmbăta seara târziu, parcă pe la ora 22, transmitea topul britanic sau topul american şi periodic, noutăţile discografice apărute în SUA şi Marea Britanie. Apoi aveam revistele "Flacăra", "Săptămâna" ori Viaţa Studenţească" plus almanahurile estivale ori normale, unde existau rubrici întregi de noutăţi muzicale: "Scânteia Tineretului", "BTT", "Contemporanul"; "Flacăra" sau "Săptămâna".

Apoi, erau discurile şi casetele. Originale sau sub licenţe iugoslave, poloneze ori chiar bulgăreşti, că vecinii şi prietenii erau mai deschişi decât Electrecordul nostru care atunci scotea muzici de categorie B (să reducă importurile) ca trupa "Vitesse" ori Tony Wille (fosta vocalistă de la uitata formatie "Pussycat"), destul de nedansabile pentru gusturile noastre. De unde făceai rost? Din aceeaşi filieră externă ori, de cele mai multe ori, de la faimoasa piaţă Ocsko din Timişoara ("de la Oşco") unde găseai, la preţurile cuvenite, mărfuri din Occident (sau de la sârbi, care pentru noi erau Occidentul atunci). Inclusiv muzică nouă.În anii '80 apăruseră şi casetele video, copiate şi răscopiate, cu emisiuni muzicale din vest ca faimoasa "Formel Eins" (Germania), concerte de Anul Nou sau din turnee cu trupe celebre, gale MIDEM, sau selecţiid e videoclipuri cu starurile vremii.

Cele mai răspândite însă erau benzile copiate după "o matriţă de la Timişoara", care atunci era termenul pentru calitate audio şi seriozitate profesională. "Matriţa" era o înregistrare de bază după o muzică originală de pe discuri şi casete. Era sursa pentru mai multe cópii, apoi cópii la cópii, pe benzi de două ore, o oră şi jumătate (45 minute pe o parte, 45 pe alta) sau o oră. Era ceea ce aveam în discoteci şi la noi acasă. (la preţul de 1 leu minutul înregistrat, mai slab calitativ decât muzica din discotecă). Să ai un prieten sau un cunoscut care "pune muzică" într-o discotecă era garanţia popularității tale.

Muzica cea mai "de jos" era cea din înregistrările făcute acasă, după radio. Dar acestea erau numai pentru "uz casnic". (va urma)