Despre egalitatea de șanse, ca o glumă proastă care sună bine

Am mai spus, și nu doar eu, că limbajul de lemn este ca Pintea Viteazul din baladă: n-o muritu, ci numa s-o hodinitu. Fiecare epocă a avut limbajul ei de lemn. Limbaj folosit de către cei interesați pentru ca, prin el și răspândirea lui, să își arate atașamentul și supunerea față de un curent, individ sau cauză. Și acum avem limbaj de lemn, fiți numai atenți și o să-l remarcați. Este la fel de inevitabil ca răceala de la climă vara sau ca trotinetistul care vine în viteză pe trotuar. Adică dacă ai grijă și ești atent, nu ești accidentat de el. Dar asta nu totdeauna.

O mostră de limbaj de lemn este expresia aceea cu „egalitate de șanse”. Adică să nu fie unul mai presus de celălalt nici la lucru, nici în comunitate, să nu fie discriminare, să nu existe indivizid e categorie A și B, doar pentru că cineva are chef să fie așa. Avem proiecte o droaie, ONG-uri asemenea iar expresia este foarte des folosită pentru că dă bine, îți generează o aură de implicare, chiar dacă tu ești mai inexpresiv decât o povestire făcută cu inteligența artificială atunci când reciți asta. Și auzi „egalitate” și „șansel” încât ajungi să crezi că e chiar pe bune, că este respectată, că se ține seama de ea și că aici, în țara tuturor posibilităților neașteptate, nu sunt probleme cu așa ceva.

Hai pe bune. Nu zic că nu or fi locuri unde există egalitate de șanse, dar așa e normal să fie.

Egalitate de șanse? A fost vreodată? Ia să vedem. Păi dacă scormonesc puțin și îmi amintesc mult, prin facultate erau unii care erau așa, egali în șanse. Adică atunci când tu nici nu știai că există o bursă prin Vest, cineva egal în șanse era gata trimis, cu arme și bagaje pentru că na, Părinții au fost colegi cu cine trebuie. La fel și pe la serviciu, că sunt sigur că puteți confirma cu datele voastre fix conținutul scenetei lui Toma Caragiu cu „Așa e în tenis”, dar fără finalul moralizator-coercitiv.

Adică pornești din aceeași poziție la start. Numai că cel care ți-e fără voia ta, egal în șanse, are un unchi „fost” sau actual, care e la per-tu cu ceva șefi. Tu ai un unchi fost tehnolog în fabrică. Și el e la pertu, mai ales la o bere la barul din colț, loc nefrecventat de ceilalți, ai celuilalt. Apoi vezi la un moment dat că ești cumva abandonat în haosul începuturilor carierei, în vreme ce colegul este îndrumat, ajutat, chemat, mângâiat. Avantaj el. Apoi tu refuzi să faci o schemă care cam pute, atât profesional, cât și moral. Iar dacă tu spui „nu”, el va spune „da”, pentru că ceea ce pentru tine e imoral, pentru el e o oportunitate de a fi apreciat. Evident că tu vei pierde din asta, iar el va câștiga. Apoi îl vei vedea cum avansează pe lângă tine ca acceleratul pe lângă halta Mohu iar tu vei rămâne mic ca un pitic într-un ibric, iar el va fi mare. De ce? Pentru că „șanse egale”. Și nu cred că aici spun povești și să nu fi pățit cineva asta.

În principiu, șansele egale nu țin seama de vârstă. Adică tu poți concura cu unul la 20 și de ani undeva și ca în filme, „may the best win”. Teoretic merge. practic nu, pentru că nu competența se caută ci chiar vârsta. Între o expertă profesional la 40și și o ne-expertă la 20și dar ambalată corespunzător, e normal să o alegi pe ultima pentru că, nu-i așa, vrei și tu să ai șanse la ceva extraprofesional, iar tanti aia nu mai e pretabilă. Sau, între unul bun dar „over 40” și unul nu bun, dar mai tânăr, e normal fie ales junele, pentru că poate fi dresat mai ușor, nu e pretențios, nu își știe drepturile și poate fi călcat pe coadă fără mari riscuri. Așa că „seniorii” și „senioarele” au egalitate de șanse și perspective optimiste, ca om de pază și casieriță la supermarket. Pentru că, nu-i așa, șanse egale. Adică în practică, o glumă proastă care sună bine. Cine nu crede, să încerce.