Dictaturile au o aplecare din asta, o pasiune, pentru impunerea anumitor şabloane de limbaj. Dictaturile nu au nici timp, nici chef de subtilităţi. Ceea ce detestă ele e gândirea liberă iar ceea ce adoră este unanimităţile, lătratul de lozinci şi folosirea de expresii-kit şi  standard. Aşa, ai certitudinea că cei conduşi sunt cuminţi, ascultători şi mai ales că şi-au învăţat lecţia şi au băgat la cap ce trebuie. La fel, supuşii, prin folosirea limbajului agreat, arată astfel că sunt supuşi, că au luat la cunoştinţă, că sunt la curent cu, şi că societatea se poate baza pe ei. Evident că dacă pui la îndoială, dacă, na, "comentezi", dacă gândeşti pe lângă calea trasată automat e clar că eşti indezirabil, chiar duşmănos spre duşman. Cine nu se exprimă cu noi, se exprimă împotriva noastră. Indiferent dacă vorbim de fascism, nazism, comunism şi mai nou verzism sau woke-ism, limbajul de lemn este un "ceva" necesar. Fără de care nu se poate. Că trebuie să arătăm că ne conformăm, că suntem conştienţi, că ne asumăm.
Sub comuniştii timpurii de la noi, Rusia nu era Rusie sau URSS, ci "marea noastră soră de la Răsărit", iar socialismul era "cea mai bună şi cea mai dreaptă dintre orânduiri". Duşmanii socialismului erau, de regulă, "capitaliştii anglo-americani aţâţători de noi războaie". Tovarăşul Stalin era "părintele popoarelor" şi i se dădea mereu "slavă!". Dacă mergea treaba prost, era din cauza "grelei moşteniri" lăsate de regimul burghezo-moşieresc sau a celor care "nu pun umărul". Dacă spuneai cumva contrariul, erai fiul ploii, în cel mai fericit caz scăpai… adică nu scăpai. Sub naţionalist-socialismul lui Ceauşescu, arta asta a curvirii limbii române a ajuns aproape la perfecţiune. "Făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism". "Epoca ce cu îndreptăţită mîndrie patrotică o numim Epoca Nicolae Ceauşescu". "Realizarea şi depăşirea sarcinilor de plan".  "Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă". "…Pe noi culmi de civilizaţie şi progres". "Să urmăm neabătut linia trasată de partid". "Cu poporul penru popor". Şi putem continua, de să umplem pagina.
Am avut eronata impresie că, odată cu momentul-revoluţie din 1989, am scăpat de limbajul de lemn. Că sângele celor căzuţi atunci a spălat ruşinea acestei tâmpenii de exprimare. Dar nu. Doar ne-am adaptat şi ne-am reorientat. Limbajul de lemn s-a reconfigurat, adaptat, re-adoptat, a intrat în capul celor cu atribuţiuni în spălarea creierului. Că şi dacă eşti liber, o spălare de creier la timpul ei… Prin anii 90 revenise "greaua moştenire a regimului trecut/guvernărilor trecute", cea mai tare scuză pentru faptul că pe politicieni, atunci ca şi acum, îi durea ia ghici unde de România şi de români. "Tranziţia la economia de piaţă", "generaţie de sacrificiu", "încurajarea iniţiativei private", "integrarea în structurile euro-atlantice", "buget de austeritate", "tânăra noastră democraţie", "Liniştea de care avem cu toţii nevoie" – mostre de neo-limbaj de lemn.  
De o vreme încoace, se pare că, la nivel european, avem un "boom" al limbajului de lemn, semn că unii ori doresc, ori pregătesc o dictatură, ori alţii sunt aşa de slugarnici încât folosesc limbajul "conform" doar ca să-şi satisfacă stăpânii. Nu mai ai loc de "tranziţia spre energie verde", "asigurarea independenţei energetice", "potenţial emergent", "in marja", "a face faţă provocărilor", "decizii cu impact major", "a pune în valoare oportunităţile", "solidaritate", "flancul estic" şi deja enervant de folositele în orice context "sustenabil" şi "rezilienţă". Apropo, conform unor studii, cel care foloseşte frecvent limbajul de lemn are un vocabular cu 10 ori mai redus decât cel al unei persoane care stăpânește perfect limba sa, de exemplu cea română.
Deci, degeaba am crezut şi ne-am pus speranţe, nu am scăpat de idioţenia limbajului de lemn, care se răspânde-te mai ceva ca igrasia. Cine nu crede ce spun, să citească măcar un comunicat oficial, de unde vrea el.