Darurile lui Hristos – semnele Împărăției

• Vindecarea a doi orbi și un mut în Capernaum (Matei 9. 27-35) –

  
  

Am căutat să înțeleg mereu taina rostirii Domnului Iisus Hristos ca o școală de trăire și înțelegerea a voii Lui. Și am descoperit că dacă e greu de înțeles cuvântul Său este și pentru că voința noastră- slăbită de zbaterea lumii în care trăim- este frântă și înfrântă parcă tot mai des, tot mai adânc, tot mai dureros. Evanghelia rămâne Magna Charta a Libertății noastre câtă vreme această libertate nu încalcă Libertatea Celui ce ne este Libertate. Așa cum nu te poți bucura din băltirea adumbrită de mizerie de săturarea setei sunt convins că nici din aglutinările de vorbărie fadă și mizeră nu poți liniști inima ca să-l cuprindă pe Dumnezeu întru Slava Lui.

Evanghelia Duminicii acesteia ține de povestea celei trecute când patru prieteni mediază prin gest apropierea harului lui Hristos care rodește în vindecare. Hristos vindecă iar teoreticienii comentează infatuați ca toți inculții urcați în funcții prin care sugrumă Harul în lucrarea Sa. Domnul, Cunoscătorul inimilor, le ia din inimă gâlceava lor neînțeleaptă și o vădește. Mereu ești în pericol ca Dumnezeu să-ți vădească prostia oricât de specialist te-ai crede în cele pe care crezi că le stăpânești. Ridicarea omului- slăbănog se face împotriva omului-părereolog. Poate de aceea ne-a răcorit textul Duminicii trecute. Iar spărtura din acoperișul casei în pragului căreia Domnul propovăduia s-a transformat în mirare roditoare în credință în propriile noastre inimi.

Duminica aceasta nu părăsim Capernaumul. Suntem chemați să ascultăm cum Domnul vindecă- îndată după învierea fiicei lui Iair (Matei 9. 18- 26) – doi orbi care se țineau de El și strigau: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!” (9. 27). Insistența lor îmi place pentru că „intră în casă” și „vin la El” cu alte cuvinte nu se lasă! În fond construcția textului mateianic este oarecum simetrică. Orbii aceștia trec pragul, sparg acoperișul limitei și par că obligă pe Iisus Hristos. O, bucuria Domnului este mereu aceasta. Să-i forțăm mâna în a ne face văzători din nevăzători. Des-orbirea înseamnă în fond des-robire. În fond ei cer lumină de la Cel Care este Lumina și o primesc ca dar al credinței lor căci Domnul le spune: „Credeți că pot Eu să fac aceasta?” iar ei răspund: „Da, Doamne!”. După credința lor fiindu-le redată nu privirea ci lumina. Fundamentul vederii acesteia fiind o pre-vedere a Celui ce-i face să vadă.

Nu cred că orbii erau întâmplător pe calea Capernaumului. Auziseră și ascultaseră despre minunile realizate de către Omul acela care străbătea cetatea. Ni-i putem închipui chiar făcând o așezare logică a problemei lor. Dacă a înviat din moarte- care este întunericul absolut- pe fiica lui Iair lor de ce nu le-ar fi dăruit și lor lucire de înviere? Și devin curajoși, entuziaști, cunoscători ai inimii pline de iubire a Mântuitorului Hristos. În zadar Domnul le spune „vedeți, nimeni să nu știe!”. Cum ar fi putut să tacă sau cum să-și ascundă ieșirea din orbire. Tainică voia aceasta a Mântuitorului de a nu fi spectacular. Face parte din grija de a nu ciobi smerenia vindecării. Așa veți cunoaște oamenii cu adevărat credincioși. Vor ști mereu să se bucure, vor ști mereu să bucure cu vindecările lor.

Un mut aude și taie calea Domnului. Evanghelia lui Matei, la acest capitol, despre oameni ca aceștia ne vorbește: o femeie cu scurgere de sânge, cei doi orbi, mutul acesta adus la Domnul. Anonimi dar iubiți de semeni. Vizibil în vremea aceea erau mai atenți la astfel de oameni sau, mă rog, în preajma Mântuitorului toți simt nevoia aceasta de a-i da de muncă- subînțelegeți aici zâmbetul meu. Hristo pare că nu obosește. Vine din Decapolis unde scoate demonii din cei doi îndrăciți, trece marea ce fusese-la dus- extrem de neprietenoasă, de-a dreptul furtunoasă. Vindecă slăbănogul, ridică femeia cea cu scurgerea de sânge, învie fiica lui Iair, vindecă robirea celor doi…O zi lungă, aș îndrăzni să spun, plină de provocarea durerilor noastre, bolilor și neputințelor noastre. Pentru că, în fond, nimic nu s-a schimbat în drama neputinței umane. Ori vindecările acestea Domnul le împlinește că să ne arate că nu suntem singuri, nu suntem ai nimănui. Scoate demonul Domnul și omul grăiește. Dar grăiesc și deștepții din comunitate, cei care, în ciuda împlinirii legilor nu aveau Harul care împlinea Legea. Fariseii. Oamenii ce se dădeau a fi „omenii de casă ai lui Dumnezeu” care scot din ei o replică devenită cap de acuzare pentru Blândul Învățător din Nazaret: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Atât au înțeles.

Durerea mare este că- nu de puține ori- ca slujitor al lui Dumnezeu auzi aceeași replică, desigur formulată mai nuanțat. Cel mai des dacă predici, de exemplu, sau pur i simplu vorbești public ceilalți știu mult mai bine ceea ce ar fi trebuit să rostești și oricum nu văd în tine decât un prilej de vedetism. Și din presupusul lor vedetism- înregistrat după propriile lor cote intelectuale- se naște realul lor vendetism, rănitor de suflet și liniște.

Iisus nu se stă în vorba lor. E soluția practică la toți detractorii lucrării în Duhul Sfânt. Căci Domnul e atent la nevoile oamenilor nu la comentariile ne-oamenilor. Zice Evanghelia: „Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9. 35) Căci privind spre oameni, mulțimile strânse la chemarea cuvintelor Sale, Domnului I se face milă de ele „că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care nu au păstor”. Astfel se leagă de momentele vindecărilor momentul alegerii Apostolilor. Secerișul e mereu mai mult decât secerătorii. Poate de aceea e nevoie, din când în când, să lăsăm Domnului alegerea, de a dărui darul său celor care ard pentru Împărăția Sa. Care se ia cu asalt dar și cu mari, foarte mari exigențe. Ca orice dar primit de la un Împărat.

Părintele Constantin Necula