Concurența gălăgioasă și Minunea în Tăcere (Marcu 9. 17- 32)

Suntem în urcușul spre Înviere la a 4-a Bornă-Duminică de pe cale. În ce mod se poate lega vindecarea unui lunatec expansiv de Paști ori de Înviere? Ce au aflat de bine să ne transmită Părinții Bisericii prin exemplul acesta pe care l-au așezat la îndemâna noastră? Textul pe care-l auzim citit în Liturghie (Marcu 9.17-32) are un context fundamental înțelegerii așezării sale la inima noastră. Îndată după Schimbarea la Față (Marcu 9. 2-10) și interogarea emoționată a Celui ce tocmai Ce-L văzuseră în slavă asupra proorociei cu arătarea lui Ilie înainte de vederea lui Mesia (întreaga discuție Marcu 9. 11-13) se petrece un episod vrednic de reținut. O ceartă. O sfadă- ca să păstrez limbajul traducerii- în jurul unui subiect pe care nu-l știm dar îl putem bănui ca fiind mesianitatea Domnului. Desigur apărată de Ucenici. Și interogată cu obrăznicie, la cât îi știm, de cărturari. Ce nu înțelegeau cei din urmă e limpede. Poate chiar întrebarea adresată de ucenici Domnului fusese dezbătută cu oamenii Cărții. Atât că parte din ucenici văzuseră Schimbarea la Față și întrebările speculative nu-și mai aveau locul. Vindecarea lunatecului vine în acest context de sfadă pe aspecte teoretice ale credinței. Desigur fundamentale în ochii lor, nesemnificative în ochii Celui care este Cuvântul. Adică este Cartea.

Din mulțimea spăimântată ce alerga să i se închine (cf. Marcu 9. 15) aflăm un tată care explică motivul certei. Vindecarea fiului său. Un lunatec, un somnambul- i-am spune azi- care avea duh mut. Adus dinaintea ucenicilor nu putuseră să-l vindece. Și acum cărturarii, cel mai probabil, întărâtau poporul. Ucenicii nu puteau împlini propovăduirea lui Iisus Hristos deci predica lui nu era valabilă. Efortul Domnului de a evita să fie citit în cheia de lectură a unui magician e dată nu numai cărturarilor ci și ucenicilor Săi. Aceștia își alocaseră o misiune ce nu le fusese încă încredințată. Aceea de a dovedi prin gesturile Fiului lui Dumnezeu puterea lui Dumnezeu-Tatăl, Cel Care îl trimisese în lume. Ucenicii încercau „să fure startul” (G. Ravasi) ori asta nu era posibil. Cearta adresată unui „neam necredincios” – nenominalizat însă- arată nu furia Domnului cât nevoia Sa de a lămuri natura trimiterii în propovăduire și misiune. Tatăl din Evanghelie este deasupra lor și a ultora care se dau a fi oamenii lui Dumnezeu. Întrebat dacă poate să creadă în vindecarea fiului său pentru a se împlini aceasta,  omul-tată răspunde cât o istorie umană întreagă: Cred Doamne! Ajută necredinței mele! (Marcu 9. 24). Arătând smerit că nici credința cărturarilor și nici cea a ucenicilor nu putea fi ținta omului în credință ci credința smerită, adânc râvnitoare la minune fără a o forța cu mecanismul arogant al ideii că ar merita ceva. Mulțimea dă năvală- semn că Domnul se retrăsese pentru dialogul cu tatăl- și provoacă o oarecare grăbire a gestului mântuitor din boală a copilului. Duhul zdrobește liniștea, răcnește, se zbate dar se supune cuvintelor Mântuitorului: „Duh mut și surd. Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el!” (Marcu 9. 25). Zguduit de ieșirea duhului copilul cade ca mort, încât unii chiar credeau că a și murit. Acum înțelegeți? În mijlocul postirii se ridică icoana unei învieri. Unei vindecări? Nu. Căci Domnul nu doar vindecă ci învie copilul. Îl așează în linia logică în care ni se vestește de-acum că suntem cu toții vindecabili ărin înviere de toate neputințele noastre, de toate zbaterile noastre somnambulice.

Ucenicii se întreabă de ce ei nu au putut să scoată duhul din copil- prilej de batjocură de către cărturari- iar Domnul le răspunde simplu: „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și cu post” (Marcu 9.29). Le spunea ceva nou? Vreo lege nouă în viața cotidiană? Nu. Doar le reamintea că dinaintea duhurilor nu luptăm noi ci Dumnezeu și că nimic din ce pare omenesc în încleștarea cu neomenescul iadului nu-i biruitor până nu se alătură firii noastre lucrarea lui Dumnezeu. Asta ni se cere de la noi și în postirea prin care trecem. Să nu credem că putem să facem ori trăi minuni doar prin propria lucrare. Orice lucrare fără împreună-lucrare cu Dumnezeu e făcătură ori pierdere de timp duhovnicesc. Ori postirea- așa cum o văd Părinții Bisericii- este restaurarea timpului trăit în acord cu voia lui Dumnezeu, cu voia Lui vestită nouă prin Evanghelia Fiului Său. De aceea îndată după entuziasmul vindecării- învierii fiului lunatic avem așezat de Marcu la îndemână un text despre A Doua Vestire a Patimilor Domnului Iisus Hristos (Marcu 9. 31- 37). Ba, mai mult, despre întâietatea în slujirea Împărăției și despre modul în care slujirea noastră omenească primește valoare numai prin împreună-lucrarea cu El.

Tăcerea din minunea lui Iisus Hristos vindecă gâlceava dintre ucenici și cărturari. Nici unii, încă prea „cruzi” în creșterea lor alături de El, nici alții- înțepeniți în propria lor gândire- nu împlineau exigențele chemării Sale. Vedeau doar vindecarea fără să intuiască învierea. De unde așadar și nevoia de liniște pentru a înțelegerea voii Lui. Îndemnul la tăcere și atentă memorie făcut ucenicilor la coborârea din Muntele Schimbării la Față (Marcu 9. 9) până ce Fiul Omului va învia din morți are semnificația aceasta: Învierea Lui ne oferă misiunea de a-L binevesti, de a-i face auzit glasul și iertarea adusă prin Întruparea Sa. Vindecarea- înviere a copilului celui tulburat de duh ne arată modul în care Domul răspunde la medierea plină de iubire a părinților pentru copiii lor. Un tată devine model de naștere din nou a fiului său. Căci vindecarea lui așa s-ar putea traduce. Nu doar ca un nou început ci ca o nouă viață, plină de credință și biruirea celui rău. Cred că prin cuvintele sale rostite dinaintea Fiului tatăl pământean oferă Tatălui Ceresc odihna bucuriei. Și nu e puțin lucru să-l odihnești pe Dumnezeu-Tatăl.

La miez de postire ni se oferă modelul postirii. Rugăciune și. Postire. Cuvinte și nevoință, inteligență și smerenie. După modelul Domnului Însuți. Să sporim dar în virtuțile de conținut ale mărturiei noastre. Și să înțelegem că de multe ori nu putem singuri. Iar El, El este cu noi!