Cititul/Scrisul între “ciornă”, “evul media” și “inteligența artificială”

Trăim de ceva vreme într-un ev media bezmetic, în care marea vedetă e ChatGPT-ul, o întruchipare a inteligenței artificiale, alături de care o masă – de foarte multe ori fără clasă – plutește pe apele imunde ale unei culturi de estradă, instant, dar și ale unei prese care “numai banul îl vînează” și care ascultă de minciuna de partid și bolborosește neîncetat.

Într-un astfel de bazar existențial, scrisul și cititul devin piese rare, cumva pe cale de dispariție, cu toate că ambele activități sunt esențiale pentru sănătatea noastră mintală. Situată oarecum în răspăr cu o atare “modă”, cea mai recentă carte a eseistului și criticului Ion Dur, “Ciorne și zile”. “Lecturi pe dedesubt” (Editura Junimea, 2026), continuă să facă elogiul lecturii și al scrisului, dar nu doar ca forme de entertainment, de divertisment, ci mai degrabă ca aptitudini vitale, necesare pentru igiena minții, pentru întregirea ființei intelectuale.

Pretextul declarat al acestui volumul este “arhaicul” instrument numit “ciornă”, de care promoțiile postdecembriste – nu generațiile, acelea sunt cu totul altceva – nu se folosesc sau, și mai rău, nici nu știu ce înseamnă. Alături de laptop sau de serviciile informaționale pe care ni le face mai sus pomenitul ChatGPT, o instalație filologică de ultimă oră, ciorna – adică foaia de hîrtie și pixul – este un slujitor din cale-afară de harnic la curtea celui ce este interesat să scrie ceva cu miez, ceva esențial. Ciorna este locul unde gândul are voie să greșească, după cum este o formă de construcție care nu cere prea multă eleganță, nici verdict final, dimpotrivă, acceptă ezitarea, reluarea, ștersătura, contradicția sau alte tendințe, care, privite în grabă, par cărări deschise spre un posibil eșec.

Ignorată însă de cel grăbit să pară prea sigur de scrisul lui, cel ce are aroganța convingerii că “pot din prima”, ciorna rămâne, iată, instrumentul din atelierul unde imperfecțiunea devine claritate și textul critic devine matur și capătă identitate. Pentru a vedea ce rost imens poate avea ciorna, să luăm un exemplu, chiar dacă e vorba de un alt plan al creației poetice. E vorba de variantele unui poem – care sunt “ciorne” în toată puterea cuvîntului, bunăoară, “Mai am un singur dor”, în spatele căruia dăm peste nu mai puțin de 64 de încercări ale lui Eminescu, un drum trudnic al succesivelor “ciorne”, un fel de Golgotă a efortului creator spre structura de diamant a versiunii “oficiale”.

Să nu se înțeleagă, așadar, că scrisul și cititul profesionist se pot situa în afara sferei tehnice, cu achizițiile ei enorme pentru eficiența muncii oricărui creator, pârghii care s-au prelungit, cum sugeram deja, până la uluitoarea ascensiune din ultima vreme a inteligenței artificiale. Tocmai având ca background, ca fundal, această incredibilă garnitură de “anexe” necesare minții și mâinilor, criticul authentic – lucru valabil însă pentru oricine încearcă să culeagă roadele scrisului – simte nevoia să utilizeze pentru performanță și mecanismul “slow” al ciornelor, considerat de unii desuet sau expirat, anacronic.

Comentariile lui Ion Dur din “Ciorne și zile” nu propun interpretări definitive și nici nu revendică o autoritate ultimă asupra cărților comentate. Filosofia, poezia și proza coexistă, pentru critic, fără a fi separate prin granițe rigide, dimpotrivă, sunt domenii care intercomunică subteran mult mai profund decât lasă să se întrevadă delimitările academice. Autorii la care trimite exegeza lui Ion Dur sunt nume de multă vreme cunoscute: Eminescu, Regina-poetă Carmen Sylva, Vasile Băncilă, Basil Munteanu, Cioran, Noica, Mihail Bulgakov, Ion D. Sîrbu, Gh. Vlăduțescu, André Glucksmann, dar și o pentadă de poeți afirmați în ultimul timp și nu prea băgați în seamă de critica de la centru, după cum comentează și romanele a doi autori consacrați sau jurnalul de emigrant al unui fost reporter radio.