Cercul Militar din Sibiu, o poveste mult mai veche decât s-ar crede. Şantierul care a durat peste 30 de ani

Cercul Militar, fostă Casa Armatei. La un moment dat şi până nu demult, unul din punctele forte pe harta evenimentelor culturale ale Sibiului, însă gloria de aceea e glorie, ca să mai treacă. Acum, aproape invizibil „graţie” transformării fântânii şi ce-o mai fi dincolo de gardul acela de şantier cu inscripţii în germană sau engleză. Clădirea actuală este una, să-i zicem, modernă, din perioada socialistă, în stilul acela mai mult utilitar decât frumos, dar totuşi, mult mai reuşit decât alte chestii care apar acum în decor. Cercul Militar (nu ştiu cum io-o mai spune oficial acum, nici nu are importanţă pentru noi, civilii) este un reper al bulevardului, alături de primărie, facultate, rectorat sau mai încolo, tribunalul ruinat. Ştie toată lumea (sau, în fine, cei interesaţi) că este construită la începutul anilor 70, dar puţini îi ştiu povestea completă şi faptul că ideea era mult mai veche decât regimul comunist în timpul căreia a fost construită.

Foto: Arhiva Tribuna

De la Gessellschafthaus la nişte ruine

Prima clădire construită aici (în afară, probabil, de resturile citadelei) a fost Casa Asociaţiei – Gessellschafthaus. Un spaţiu, cum s-ar spune acum, multifuncţional. Era sală de întruniri, de concerte, de expoziţii, de teatru sau de bal. Un fel de kilometru zero al vieţii culturale şi comunitare a Sibiului, indiferent de naţionalitatea organizatorilor. Lângă ea se ţinea, iarna, pe locul unde acum este clădirea facultăţii de litere, patinoarul orăşenesc. Gessellschafthaus a fost inaugurată la 18 august 1884. Aici au avut loc, printre altele, expoziţiile anuale ale comercianţilor sibieni şi conferinţa Partidului Naţional Român (20 ianuarie 1892) în care a fost ales ca preşedinte Ion Raţiu. La 1893, Casa a fost legată la reţeaua de electricitate şi a organizat prima expoziţie cu articole electrice, într-un oraş în care încă primau atelierele care utilizau lucrul manual şi tot aici a fost expus aeroplanul lui Aurel Vlaicu, înainte de a efectua legendarul zbor de la Sibiu. Tot aici au avut loc primele proiecţii cinematografice. Din 1920, aici a funcţionat cinematograful „Thalia”, iar din 1928, Gessellschafthaus intră în proprietatea publică a municipiului Sibiu. Istoria se încheie în 1938 când un incendiu avariază clădirea, făcând-o nefuncţională, ea fiind într-un final, demolată.

Interesant este însă că acea Casă a Asociaţiei încă trăieşte, prin cele două statui care îi ornamentau faţada, care au fost mutate pe faţada Clublui „Independenţa”, una dintre ele încă mai putând fi admirată în holul actualei Săli „Thalia” şi care, în perioada pandemistă, avea chipul ornamentat destul de kitschos cu o mască chirurgicală.

Sala „Thalia”, de la ruine la optimismul unui nou început

Faptul că la Sala/cinematograf Thalia a fost un incendiu este confirmat de un articol din ziarul „Foaia Poporului”, care la 22 ianuarie 1939 anunţa că „acoperişul şi tavanul incendiat în trecut” au fost reparate şi proptite, măsură luată pentru ca clădirea „să nu se prăbuşească eventual sub povara zăpezii”. Se mai precizează că nu este încă „destinat soarta viitoare a acestei clădiri”. În martie acelaşi an, Serviciul Tehnic al Municipiului Sibiu, prin vocea şefului acestuia, inginerul Kirscher, citat de Gazeta Sibiului, aflăm mai multe detalii despre starea clădirii şi lucrările efectuate acolo.

Astfel, se confirmă că „Thalia” a fost cedată „în anii trecuţi” armatei, mai exact Cercului Militar Civil (actualmente sediul FDGR de pe str. General Magheru), pentru a se construi un nou cerc militar civil. Apoi că incendiul a afectat acoperişi şi faţada, dar că serviciul tehnic „a luat la timpul său toate măsurile necesare de îndreptare”. Nu s-a putut renova complet pentru că situaţia sălii Thalia „este neclarificată şi se prea poate să fie chiar dărâmată, în care caz investiţiile de refacere ar fi fost toate zadarnice”.

Serviciul Tehnic al Municipiului Sibiu mai subliniază că a „luat toate măsurile impuse de împrejurări, pentru menţinerea edificiului în starea actuală şi că refacerea fundamentală a acoperişului nu s-a executat din punct de vedere economic, ceea ce exclude cu totul bănuiala unei eventuale nepăsări faţă de această clădire, din partea organelor conducătoare ale Primăriei”.

Într-adevăr, situaţia a ce a mai rămas din fosta Gessellschafthaus era neclară. După ce suntem informaţi că aici se va construi un nou cerc militar, mult mai spaţios şi mai arătos, o altă informaţie bulversează complet cititorul. Într-un bilanţ al realizărilor Primăriei Sibiu publicată în presa locală în aprilie 1939, aflăm că aici „s-au executat diferite reparaţiuni pe lângă evacuarea obiectelor depositate” cu scopul instalării aici a unui viitor spital militar provizoriu, decizie luată probabil spre sigur în contextul unui – pe atunci – inevitabil viitor război. În august însă, destinaţia foste „Thalia” îşi revine la normal, anunţându-se că clădirea şi terenul au fost cedate armatei şi că aici se va ridica „un palat al Cercului militar, a cărui lipsă se simte din zi în zi”.

Pe 5 noiembrie, Gazeta Sibiului publică un fel de bilanţ apologetic cu target pe primarul Sever Pop („Rodnică şi părintească gospodărie a Municipiului Sibiu”) în care aflăm ceva mai multe detalii despre transfer. De exemplu, că „amplasamentul pentru ridicarea acestui palat s-a fixat în mai multe şedinţe consecutive ale comisiei speciale pentru aliniere, la care şedinţe au participat şi mai mulţi experţi particulari din oraş”. Informaţie care nu spune mare lucru, dar şi atunci informaţiile oficiale sufereau de boli asemănătoare cu cele de acum.

Problemele proprietăţii find rezolvate, s-a pornit la lucru. Momentan, lucrul era demolarea clădirii vechi. Şi pentru ca treaba să nu fie degeaba, resturile „din demolări” erau puse la vânzare. Un anunţ repetat în mai multe ediţii ale Gazetei Sibiului imortalizează acest fapt: „Cercul militar Sibiu, vinde la faţa locului, unde a fost cinematograful Thalia, cu preţuri convenabile: moloz, cărămidă spartă, spărturi de beton, uşi cu tocuri, ferestre cu tocuri, jghiaburi de tablă cu cârlige, burlane din tablă, tablă galvanizată, sobe de luciu mari, două statui, pisoare de porţelan, sârmă de instalaţie electrică N.G.A. de 1,5 mm., 2 mm. şi 2,5 mm. Chiuvete de fontă pentru spălătorie şi bucătărie”. În vreme ce militarii încă mai loveau cu târnăcoapele în ruinele fostei „Thalia”, deja se promitea că aici se va ridica „un măreţ şi imposant palat”. Pe 10 martie 1940, acelaşi ziar semioficial al oraşului (Gazeta Sibiului) anunţa, cu bucurie ciudată, că „clădirea „Thalia” din Sibiu s’a şters de pe faţa pământului pentru totdeauna!”

Foto: Gazeta Sibiului ( digitalizare Ziarele Arcanum)

Cum ar fi arătat Cercul Militar al Sibiului

Acelaşi ziar face, pe 13 iulie, o descriere a ceea ce va fi, plus un istoric al iniţiativelor edificării acestei construcţii destul de îndrăzneţe pentru oraşul nostru. Aici avem prima şi probabil singura ilustraţie a lui. Sub titlul „Falnicul palat al Cercului Militar din Sibiu” aflăm că prima iniţiativă a construirii lui a avut-o la 1935, generalul Christea Vasilescu, preşedintele Cercului Militar din Sibiu şi fost comandant al Şcolii de Infanterie „Principele Carol” (şi iniţiatorul construirii monumentului „ofițerilor de infanterie jertfiți pentru întregirea neamului” din faţa fostei şcoli de artilerie) Văzând el că Sibiul, oraş important din punct de vedere militar, „nu dispune de un local potrivit” pentru un cerc militar pe măsură, a solicitat primăriei un teren în parcul ASTRA. Primăria a luat act de cerere şi cam atât, iar după un an, în 1936, comandantul Corpului VII Armată, generalul Gheorghe Oprescu, a reînnoit solicitarea unui teren. În aprilie 1937 primăria a răspuns solicitării oferind terenul pe care se Sala” Thalia”, în suprafaţă de 4.278 mp. Legea pentru cedarea şi preluarea terenului a fost semnată de premierul Armand Călinescu.

Investiţia urma să coste 22 milioane de lei, proiectul clădirii fiind realizat de către arhitectul Vasile Rădulescu. S-a solicitat primăriei să cedeze şi o porţiune de teren în suprafaţă de 1.438 mp, pentru amenajarea unui parc, suprafaţa totală a terenului pe care urma să se edifice Cercului Militar ajungând la 5.716 mp.

Palatul Cercului Militar din Sibiu urma să fie cel mai mare din România. Era proiectat, să aibă şapte etaje, 80 camere, apartamente de locuit, o sală de onoare şi o sală de festivităţi. Necesarul de materiale se ridica la 120 vagoane de ciment, 30 vagoane de fier, 7.000 mp de parchet şi zeci de mii de mp. de cărămidă. Clădirea urma să aibă instalaţii pentru încălzire centrală. La acel moment, erau săpaţi 15.000 mc de fundaţie, lucrările „în roşu” finalizându-se în toamna lui 1940, „dacă bunul Dumnezeu va trimite linişte asupra ţării noastre”.

Administrarea construcirii palatului a avut-o lt. Col. Al. Chiriţă, dirigintele şantierului fiind căpitanul Rudolf Rossner din cadrul Serviciului Construcţii Militare al Corpului VII Armată.

…Ideile erau generoase, construcţia la fel, faptul că Sibiul va fi deţinător al unei clădiri unice în România, atractivă. Numai că lipseau ce erau mai improtanţi: banii. Fondurile erau insuficiente aşa că s-a apelat la chetă publică, la modul „daţi un leu” (sau chiar materiale de construcţie) pentru Palatul Cercului Militar. Pentru dreapta şi aspectuoasa cauză, ajunseseră să se vândă, din nou, materiale „secoind hand” din demolările fostei „Thalia”, direct de pe şantier: uşi, ferestre, burlane, jgheaburi, „cu preţuri reduse”. Nu avem cunoştinţă dacă prin donaţii sau vânzări s-a acoperit tot necesarul cheltuielilor, cert e că lucrările nu au mai avut acelaşi avânt iniţial.

Lucrare abandonată

Numai că 1940 nu a fost un an propice pentru construit cercuri militare monumentale. România trăia deja începuturile marii conflagraţii mondiale. Basarabia pierdută, Bucovina şi Cadrilaterul la fel, cedarea nord-vestului Transilvaniei, iminenţa implicării în război şi chiar problema existenţei ei ca stat. Şantierul Cercului Militar Civil din Sibiu s-a oprit complet pe toată durata războiului şi mult timp după aceea. Informaţiile despre el lipsesc, aceasta până în 1949, când noile autorităţi comuniste, prin Marea Adunare Naţională (parlamentul unicameral al comuniştilor) emite Decretul Nr. 141, prin care terenul cu lucrarea neterminată (sau abia începută) este cedat din nou, tot gratuit, de data asta invers, de la armată la Municipiu, „cu toate construcţiile şi materialele aflate pe şantierul Palatului Cultural Militar, în curs de construcţie pe acest teren”, după cum transmitea ziarul „România viitoare”.

Ideea continuării construcţiei, de data asta aruncată în spinarea Sibiului „civil” încă exista, deoarece acelaşi decret stipula ca primăria, după finalizarea lucrărilor, să pună la dispoziţia unităţilor militare „sălile Palatului Cultural ce se va construi, în mod gratuit, ori de câte ori va fi nevoie pentru a satisface cerinţele politice, culturale şi artistice ale ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei”.

Hărnicia, dăruirea şi avântul au fost aşa de mari încât nimeni nu a mai făcut nimic timp de peste două decenii. În acest răstimp, clădirile de acest fel şi-au schimbat şi denumirea, din îmburghezitul „Cercul Militar” la unul mai al vremurilor noi: „Casa Armatei”. Care la Sibiu se ambiţiona să existe tot pe Magheru, în spaţiu impropriu.

În Flacăra Sibiului, autorităţile locale promiteau că, printre alte ctitorii ale vremii noi, în 1968 vor apărea două clădiri noi: Casa de Cultură şi Casa Armatei, ultima „pe vechea fundaţie, după proiectul iniţial, îmbunătăţit”. Dar a fost tot nimic. Promisiunile fiind oricum gratis, după doi ani, în 1969, pe 22 februarie,Tribuna Sibiului pomenea, printre altele, de „ridicarea clădirii noi a Casei Armatei, lîngă Liceul nr. 3.”

De data aceasta, a început şi treaba, ţinută cam în secret sau doar ignorată de presa locală. Paradoxal, informaţia transpare, pe 31 decembrie 1970, printr-o… epigramă publicată într-una din paginile tematice ale ediţiei de Anul Nou a Tribunei Sibiului, epigramă semnată de un anume Corneliu Micandru. Informaţia concretă este în titlu (care te face să nu mai citeşti epigrama care oricum era cam subţire) „În sfîrșit, în anul care vine, se prevede ca sigură terminarea Casei armatei, începută în anul…”

Epigrama suna aşa:

„De la savantul Galileu

Ne-a parvenit cu mare greu,

Pe căi astrale cam piezișe.

Vestitul: „E pur si… finisce”.

Foto: Tribuna Sibiului (digitalizare Ziarele Arcanum)

„Şi totuşi se termină”… fundaţiile Cercului militar devin Casa Armatei

„E pur si finisce”, vorba epigramistului, adică „şi totuşi se termină. 1971 este anul în care se vor inaugura „încă două edificii destinate perfecţionării spirituale a locuitorilor lui”. Iar dacă unul era casa de Cultură a Sindicatelor (acum Centrul Cultural „Ion Besoiu”), celălalt edificiu era Casa Armatei. Promisiunea este făcută pe 13 martie. Pe 2 aprilie, Simion Schorsten, vicepreşedintele Consiliului Popular Judeţean Sibiu, confirmă că în faţa noii Case a Armatei se vor mai amenaja unele-altele. La întrebarea „Care din obiectivele propuse se vor termina pînă la 1 Mai?”, Schorsten răspunde că „În Sibiu se va moderniza bulevardul Victoriei de la Intersecţia străzii Lenin pînă la Intersecţia cu strada dr. Raţiu. De asemenea, în faţa facultăţii şi a noului local al Casei Armatei se vor face amenajări speciale.”. Evident că asemenea amenajări nu puteau fi făcute decât când lucrul la obiectiv era aproape gata.

La 22 aprilie 1971, tot aşa, cu minge centrată, aflăm că lucrările la noua Casa Armatei s-au terminat, de vreme ce se vorbeşte despre ea ca de un lucru gata. La 23 august, ziua naţioală a României socialiste, Richard Winter, prin-secretarul PCR al judeţului declara că „Sibiul are un nou edificiu de cultură – Casa Armatei”.

Septembrie 1971 – deschiderea oficială

Inaugurarea oficială a Casei Armatei din Sibiu a avut loc sâmbătă, 4 septembrie 1971. Edificiul era descris ca „lăcaş de permanentă activitate pentru educarea lor în spiritul dragostei faţă de patrie, de cuceririle revoluţionare ale poporului român”.

La festivitate au participat Richard Winter, prim-secretarul Comitetului judeţean Sibiu al P.C.R., preşedintele Consiliului Popular Judeţean şi membru supleant al Comitetului Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ceva persoane cu funcţii din cadrul comitetelor judeţean şi municipal de partid, comandantul garnizoanei Sibiu şi al Şcolii Superioare de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu”, generalul maior Spirea Stănescu, alţi comandanţi de unităţi, directori de întreprinderi şi instituţii, ofiţeri şi subofiţeri, plus „un numeros public”. La categoria VIP au fost prezenţi ministrul Forţelor Armate, generalul de armată (cu patru stele!) Ion Ioniţă, adjunctul ministrului şi secretarul Consiliului Politic Superior al Forţelor Armate, generalul colonel Ion Coman (viitor ministru al apărării şi el) şi Vasile Patilineţ, membru supleant al Comitetului Executiv, al C.C. al P.C.R., secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, deputat în Marea Adunare Naţională din partea judeţului Sibiu.

Generalul Stănescu a spus, în discursul de inaugurare, că „Noul local al Casei Armatei constituie o nouă dovadă a grijii pe care o acordă partidul şi statul nostru asigurării celor mai bune condiţii pentru desfăşurarea muncii cultural-educative în rîndul militarilor armatei noastre”. Nu a lipsit nici inevitabila telegramă adresată lui Ceauşescu: „în această zi memorabilă trimitem înaripatele noastre gînduri, într-un emoţionant şi însufleţitor mesaj, conducerii de partid şi de stat, dumneavoastră personal, tovarăşe Nicolae Ceauşescu – cel mai iubit fiu al poporului român – şi vă mulţumim din inimă pentru grija ce ne-o purtaţi nouă, constructorilor socialismului şi apărătorilor patriei”.

A urmat apoi spectacolul de gală. Pe noua scenă a Casei Armatei au urcat, pe rând, ansamblul militar al garnizoanei Sibiu, formaţii artistice de la întreprinderile sibiene („ale unor întreprinderi”, spune Tribuna Sibiului) care au prezentat spectacolul muzical-coregrafic, „Cîntăm bucuria vieţii no”“. A urmat un eveniment gen „porţi deschise” în care s-a putut vizita nou sediu. Primul comandant/director al Casei Armatei Sibiu a fost locotenentul-colonelul Nicolae Neagoş.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Detalii întârziate, dar existente

După două zile pe 7 septembrie, aflăm şi noi cum a fost cu construirea Casei Armatei, clădire care ar putea intra într-o carte a recordurilor, cu ai săi peste 30 de ani de şantier, de la săparea fundaţiei până la inaugurarea oficială şi festivă.

Articolul „Casa Armatei” din Sibiu începe să-şi împlinească vocaţia” spune că aceasta a fost ridicată într-un timp record: aproape doi ani. Şeful şantierului, maiorul Ioan Hurgoi, spune că „A fost un examen dificil contracronometru. Am găsit aici, cînd am preluat lucrarea în 1969, decembrie, o fundaţie părăsită, roasă de intemperii. Dar conlucrarea perfectă dintre proiectanţi şi constructori a eliminat, pe rînd, dificultăţile“

Se recunoaşte că au fost şi probleme, deoarece unii spuneau că pe vechea fundaţie nu se mai poate construi nimic sau că nu se poate lucra pe vreme de iarnă, aşa cum informa, în articol, căpitanul Vasile Nicula, secretarul organizaţiei de baza P.C.R. a şantierului, care „nu a ascuns greutăţile peste care s-a trecut”.

„Ca să vizitezi noul edificiu, încăpere cu încăpere, ai nevoie de cîteva bune zeci de minute. Totul este impresionant, elegant, aranjat cu gust. O eleganţă modernă care însă nu sfidează, ci, dimpotrivă, îl primeşte pe vizitator cu simplitate, făcîndu-l să se simtă bine. Culorile sunt sobre, sălile construite la dimensiuni şi proporţii clasice. Aici, în această clădire totul este organizat potrivit unor funcţionalităţi precise. Prima menire a noii construcţii este aceea de a se face gazdă anor manifestări şi activităţi cu caracter politic-educativ”, se mai arăta în articol.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Treptat-treptat, Casa Armatei s-a impus, dincolo de propaganda perioadei de atunci, ca un punct important pe harta culturală a Sibiului. După 1990, ea şi-a reprimit titulatura „tradiţională” de Cercul Militar Sibiu, la un moment dat devenind chiar unul dintre cele mai importante centre culturale ale oraşului, în anii 2000-2010, găzduind evenimente naţionale şi internaţionale: saloane de fotografie, expoziţii, festivaluri, seri tematice, cenacluri, conferinţe, baluri. Merită amintiţi (doar dintre cei pe care îi cunosc) comandanţii de bună amintire ca maiorul Alexandru Bălan, colonelul Puiu Șaramet sau locotenent.colonelul Marcel Japie.

Acum? Acum e şantier, nu se vede mare lucru ce se face. Ce va fi după? Nu ştim, că este un obiectiv mult mai militar decât era înainte, cultura fiind lăsată ceva mai la o parte. În plus, e plin de indicatoare cu „interzis”, ceea ce dă o anumită atmosferă de îndepărtare preventivă de clădire şi de ce e în ea. Nici restaurantul militar, un loc, putem spune, clasic, cu povestea lui, nu mai dă semne de viaţă sau va da, însă nu pentru cei din exterior. Nici nu ştiu dacă se mai numeşte oficial Cerul Militar” sau altcumva. Dar asta e altă poveste.

De fapt am dorit aici să descâlcesc misterul clădirii cu cea mai lungă perioadă de construire din istoria Sibiului. Cred că am reuşit