Ce (mai) fac astăzi jucătorii Interului care au câștigat Cupa Balcanică acum 34 de ani (2). Burchel e directorul Școlii Federale de Antrenori. Cezar Zamfir și Gică Mihali sunt la Liga 2, iar Mărgărit ”șlefuiește” talente la FC Hermannstadt

Marian Mărgărit a împlinit în această toamnă 60 de ani. Născut la București, a ajuns la FC Inter în returul anului în care echipa promovase, în 1988. A fost titular în ambele meciuri cu Buducnost, din finala Cupei Balcanice și a rămas la Sibiu până a agățat ghetele-n cui.

”Pentru Sibiu, a fost o performanță extraordinară. Aveam echipă foarte puternică, ne luam la trântă cu absolut oricine din campionat. Câștigarea Cupei Balcanice a fost un bonus pentru noi, care cochetam în acea vreme cu locurile fruntașe din Divizia A (n.a. vechea denumire a Superligii). Așa ceva n-ai cum să uiți cât timp trăiești. Ce atmosferă, ce meciuri….”, rememorează Mărgărit, pentru TRIBUNA.

După despărțirea de FC Inter, a plecat la Fălticeni ca ”secund” al lui Jan Gavrilă, la Foresta, apoi tot cu ”nea Jan” a ajuns la Ceahlăul Piatra Neamț. O vreme a făcut echipă pe bancă și cu Marin Barbu, observatorul de azi, care weekendul trecut a fost la Sibiu, din partea LPF, la FC Hermannstadt – FC Argeș, prilej de reîntâlnire între cei doi.

Pentru Mărgărit, Sibiul a devenit noua casă, stabilindu-se pe malurile Cibinului cu familia. O vreme a fost antrenor principal la Orașul Victoria, apoi la Chimia Brazi, în eșalonul secund. A mai pregătit echipa din Sf. Gheorghe, tot în Divizia B, vechea denumire a actualei Liga 2, după care a rămas acasă sau pe-aproape. A fost antrenor principal la AMSO Sibiu, în cea de-a treia divizie, apoi la FC Sibiu, ca ”secund” al lui Jan Gavrilă. O vreme, pe la Textila Cisnădie , după care, de vreo cinci ani, este unul dintre antrenorii Academiei FC Hermannstadt, în 2024 disputând finala Campionatului Național cu echipa U17 a grupării de pe ”Municipal”, pentru ca, anul ăsta, să ajungă până în semifinale, fiind eliminată de Player București, care avea să câștige trofeul.

Foto: Arhivă TRIBUNA

”Îmi aduc aminte meciurile cu Buducnost foarte bine, chiar dacă au trecut mai bine de 30 de ani. Știu că Laurențiu, care a marcat golul, în prelungiri, a jucat fundaș dreapta în tur, în locul lui Cotora, care era suspendat, apoi la retur a intrat mijlocaș, pentru ca să termine în atac. Ce echipă aveam! Mă bucur că fotbalul, la Sibiu, continuă frumos, cu echipă în prima ligă și disputând, anul ăsta,  finala Cupei României. Cine știe, poate într-un an sau doi, o echipă din Sibiu va câștiga un alt trofeu”, mai spune Mărgărit pentru TRIBUNA.

Cezar Zamfir, ”secund” la ASA Tg. Mureș

Cezar Zamfir venise la FC Inter sub formă de împrumut, de la Dinamo. S-a făcut repede remarcat și îndrăgit în rândul suporterilor și în vestiar, fiind un tip jovial. Bun fotbalist, o extremă care a chinuit multe apărări adverse, nu degeaba a îmbrăcat tricoul a trei echipe de tradiție din fotbalul românesc, Rapid și Sportul Studențesc, pe lângă cea din ”Ștefan cel Mare”.

”A fost frumos, frumos de tot, la Sibiu. Eu venisem împrumut de la Dinamo, la FC Inter, iar după ce am luat Cupa Balcanică, în vară, Dinamo m-a cerut înapoi. Eu n-am vrut să merg, atât de bine îmi era la Sibiu, dar Dinamo a insistat, pentru că plecase Cămătaru și îi mai aveau doar pe Vaișcovici și Răducioiu”, povestește, pentru TRIBUNA, Cezar Zamfir, ajuns la 58 de ani.

Foto: Vasile Cârdei/Arhivă TRIBUNA

”Cezărică” – așa-i spuneau suporterii Interului și prietenii – este acum ”secund” în Liga 2, la ASA Tg. Mureș, colaborator al lui Eusebiu Tudor.

De la Dinamo a plecat după venirea lui Viorel Hizo ca ”secund” al lui Florin Halagian. A mers în Giulești”; unde a rămas 7 ani și jumătate. Apoi a plecat pentru un sezon la Gloria Bistrița, a revenit pe ”Giulești”, de unde a făcut pasul în vecini, la Sportul Studențesc, ca antrenor-jucător, ”secundul” lui Gabi Balint.

De la Sportul, la Astra și înapoi

”Domnul Șiman m-a îndrăgit și așa am ajuns în Regie. În primul an am fost și jucător, pe lângă antrenor secund al lui Balint. Apoi, tot ca «secund» al lui Andone… Când se mai schimbau antrenorii, eram «uns» antrenor prim. Cred că am stat vreo zece ani în total, la Sportul. După care am mrs la Astra, cu Selymes. Astra era la retrogradare, iar când am plecat, domnul Șiman mi-a zis că o să cădem în «B». N-a fost să fie, în schimb s-a dus Sportul în divizia a a doua. Iar noi, cu Astra, eu ca «secund» al lui Isailă, am terminat sezonul următor pe loc de cupele europene.

Ulterior, m-am mai întors la Sportul, am lucrat o vreme ca antrenor secund al lui Dan Petrescu, la fel la Rapid. Tot în Regie, cu Gigi Mulțescu, fie-i țărâna ușoară, și cu Falub.

Acum câțiva ani, am ajuns la UTA, cu Balint, când echipa a promovat în Superligă, iar acum sunt la Tg. Mureș, cu Eusebiu Tudor”, mai spune, pentru TRIBUNA, Cezar Zamfir, unul dintre cei mai îndrăgiți jucători de către suporteri din perioada de glorie a Interului.

Acesta rememorează că, înaintea returului cu Buducnost, din finala Cupei Balcanice, de la Sibiu, au fost ceva peripeții. Cel care, a doua zi, avea să marcheze golul decisiv, în prelungirile jocului de pe arena din Sub Arini, Nicolae Laurențiu, plecase din cantonament. ”Domnul Hizo era tare supărat pe el și a vrut să-l scoată din lot. Ne-am rugat de el să nu o facă, să aștepte să treacă meciul, iar după aia să ia ce măsuri vrea, să-l amendeze, să-i facă ce vrea. Și Laurențiu a înscris golul cu care am luat trofeul, am câștigat finala. Chiar eu am centrat, de pe dreapta, iar Laurențiu a plonjat și a marcat cu capul. Ce curaj să se arunce așa, printre picioarele adversarilor”, își mai aduce aminte Cezar Zamfir.

Lucian Burchel, de la naționalele de juniori, la Farul, apoi la FRF

La fel ca Adrian Văsîi, Lucian Burchel a venit la FC Inter de la Sportul Studențesc, din Capitală. Se întâmpla în vara anului 1989, adică cu câteva luni înainte de revoluție. S-a numărat printre titularii cu Buducnost, remarcându-se încă de pe atunci prin seriozitate.

A rămas la FC Inter până în 1993, când a plecat, la fel ca Văsîi, în Ungaria, la Nyíregyháza. ”Nu în același timp cu Adi, am ajuns la Nyíregyháza după el”, rememorează Burchel.

Din Ungaria, după numai o jumătate de an s-a transferat în Elveția, la FC Monthey, apoi a mai trecut pe la Yverdon Sport, tot în Țara Cantoanelor, înainte de reveni acasă, însă nu la Inter, ci la Sportul Studențesc.

Ghetele-n cui le-a agățat de la divizionara secundă Minaur Zlatna, unde-l urmase pe antrenorul Jan Gavrilă.

Ce-și mai amintește de la ”dubla” cu Buducnost, din finala Cupei Balcanice: ”Au fost două meciuri tensionate, dar frumoase. Noi alcătuiam o echipă compactă, practicam un joc bun. Atmosfera a fost senzațională în tribunele stadionului din Sibiu, erau arhipline. Fără doar și poate este o performanță pentru Sibiu să câștige un trofeu, până la urmă, european”.

După încheierea carierei, Burchel a prins un loc de profesor titular la Clubul Sportiv Școlar Șoimii, la catedra de fotbal. După câțiva ani a devenit asistent și, mai apoi, lector la Universitatea ”Lucian Blaga”, ulterior susținându-și doctoratul.

Din postura de ”secund”, a fost pe banca echipei FC Sibiu, în eșalonul secund, alături de bunul său prieten de la Sportul Studențesc, Mihail Marian. O vreme a pregătit echipa a doua a clubului de pe ”Municipal”, după care, din 2006, până în 2011, s-a aflat pe banca reprezentativei U15 a României. În 2011, cu ”tricolorii” U19, a participat la turneul final al Campionatului European, găzduit de țara noastră.

În 2009 a ajuns director tehnic la Academia lui Gheorghe Hagi, fiind în paralel și selecționer vreme de doi ani. Apoi, din 2011, până în 2019, a fost directorul tehnic al Academiei ”Gheorghe Hagi”, iar din 2020 până în prezent este directorul Școlii Federale de Antrenori din cadrul Federației Române de Fotbal.

Mihali duce dorul Sibiului

Cine nu-și mai amintește de Gică Mihali? A venit odată cu revoluția de la FC Olt, la Inter regăsindu-l pe Nicolae Laurențiu, cu care jucase la echipa din Scornicești, dar și pe Dorinel Munteanu. ”Munti” ajunsese la Sibiu cu o jumătate de an mai devreme, dar n-avea drept de joc, era suspendat de FC Olt, de-abia după revoluție a început să joace.

Când îi pomenesc de subiectul articolului, nu apuc să-i pun prima întrebare: ”Interul? Cum să nu! Ce echipă aveam atunci, cu Laurențiu, cu Văsîi, Luci Burchel, Boar, Cioroianu, Cezar Zamfir, Blid, Luci Cotora… A fost frumos! Echipă bună, solidă, grup unit, lot tare bun Au fost vremuri frumoase. Sibiul merita o astfel de echipă și de performanță.

Apoi, discuția se mută asupra orașului și a actualei echipe-fanion, FC Hermannstadt: ”Orașul s-a dezvoltat tare mult. Am fost, ultima dată, cred că prin 2017 și de-abia aștept să revin. Dar FC Hermannstadt nu e continuatoarea Interului, nu?”

Îi spun că Interul a renăscut în urmă cu câțiva ani și că tocmai a promovat în Liga 3, dar ambițiile sunt mai mari de-atât. ”Aaa, știu echipa aia din liga a treia”, îmi mai spune. Cât despre oraș, îi spun că n-ar fi exclus să ne revedem chiar anul ăsta, el fiind în prezent coordonatorul Centrului de Copii și Juniori de la CS Dinamo, nu acea Dinamo, din Superligă, FC Dinamo, ci cea a Clubului Sportiv, promovată anul ăsta în Liga 2. Poate ajunge în zonă cu ”câinii” – sincer, nu știu dacă CSC Șelimbăr și CS Dinamo se vor întâlni aici, sau în Capitală, în Liga 2, însă poate în play-out, cine știe. Cert este că, după ce inițial sorții stabiliseră că CS Dinamo și FC Hermannstadt se vor întâlni în grupa de Cup României, FRF și-a adus aminte că schimbase regulamentul în primăvară și sibienii nu vor juca decât cu cealaltă Dinamo, din Superligă.

Arde de nerăbdare să revadă Sibiul și noul ”Municipal”

Să revenim, însă! Nemaivenind în Sibiu din 2017, n-aveam cum să vadă pe viu noua arenă. ”Am văzut-o numai la televizor, dar arată foarte bine și toată lumea vorbește frumos de ea. De-abia aștept să mă întors la Sibiu”, îmi mai spune.

Despre finala cu Buducnost, Mihali n-are nevoie de timp să-și aducă aminte: ”Meci greu, greu de tot. De fapt amândouă meciurile, și la ei, și la noi. Ne-am chinuit cu ei, noroc că am avut de partea noastră, la retur, un public extraordinar de frumos. Ne-a împins de la spate și a ieșit bine până la urmă. Noi, vorba aia, de-abia deschiseserăm ochii în lumea bună a fotbalului, eram la doi ani de la revoluție. Ne interesau rezultatele, aveam foame de rezultate”.

Îl întreb dacă își aduce aminte de primele promise de conducerea clubului pentru câștigarea trofeului Cupei Balcanice. ”Nu mai știu, dar în orice caz nu era o sumă mare, acolo, 100 sau 200 de dolari. Oricum, noi eram și încadrați ca angajați la Independența”, mai veneau ceva bani și de pe-acolo”, mai spune.

De la Inter, Gică Mihali a ajuns la Dinamo, ”la pachet” cu Dorinel Munteanu. Ulterior a ajuns și antrenorul Viorel Hizo, cu care Interul câștigase Cupa Balcanică. ”Ne-a întrebat domnul Halagian de un antrenor secund și noi l-am recomandat pe domnul Hizo”, adaugă fostul fundaș central.
Iar de la Dinamo, după patru sezoane, Mihali s-a transferat în Franța, la Guingamp, apoi s-a reîntors în ”Ștefan cel Mare” pentru a cuceri două trofee ale Cupei României și a lua un nou campionat.

Tot din perioada Interului, Gică Mihali își amintește că Sandu Boar era ”șeful în vestiar”. ”Era un magazioner mai în vârstă, nu-i mai țin minte numele, iar între vestiarul nostru și magazie era un gemuleț mic. Când se deschidea gemulețul ăla, să ne primim echipamentul de joc sau de antrenament, primul pe care-l striga era Boar. Noi ne îmbulzeam să ne primim tricourile, șorturile și toate alea, dar imediat se făcea culoar, să treacă el”, mai povestește Mihali pentru TRIBUNA.

El a fost unul dintre nenumărații jucători de echipă națională care au îmbrăcat tricoul bleu-albastru al Interului în acea vreme, cu 31 de prezențe în prima reprezentativă, inclusiv la World Cup 1994 din SUA.

(va urma)