Dacă te uiţi acum la parcul “Belvedere”, ai în faţă două aspecte, ambele triste. Primul e că cel mai tânăr parc al Sibiului este deja îmbătrânit, chiar dacă a fost inaugurat în august 2023, deci acum mai puţin de doi ani. Al doilea aspect este că el e o mostră de eşec al modelelor de parcuri ne-naturale, proiectate pe “maps”, 3D-imensionate care or da bine pe ecran şi în PUZ-uri, dar în realitate sunt la fel de artificiale ca PC-ul sau laptopul de pe care au fost făcute, deşi or avea ele ceva iarbă şi copăcei. Şi pentru că nu erau destule aceste handicapuri, a mai intervenit şi vandalizarea repetată oferită de generaţia de hamacişti plus uzura unei folosiri mult mai intense decât se estimase.

Am trecut pe acolo într-o seară de zi de săptămână, foarte recent. Tocmai pentru a vedea, în detaliu şi nederanjat de isteria publică ce a cuprins de câţiva ani orice spaţiu verde public cu alei din oraş, cum mai e cu parcul acesta care înainte, sincer, era totuşi… un parc nou.

O stare de uzură generală

Da. Belvedere este un parc uzat. Ca o talpă de adidaşi chinezărie prea folosiţi la alergat. Ca un tricou odată elegant, dar pe care acum îl porţi doar prin casă. E ros, e chel, e, cum am spus, îmbătrânit. E o umbră palidă a ceea ce a fost. Bun, a fost construit pe un maidan care de fapt era umplutură pentru o groapă de gunoi. Au fost probleme cu realizarea lui, finalizarea fiind amânată în mod repetat. A intrat în folosinţă la propriu cu destul timp înainte de inaugurare, fiind şi un mic scandal atunci pe tema asta.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Cum e acum? Iarba este uscată ori de la soare, ori de la prea deasa toaletare, ori de la prea mult călcat pe ea (ce circ am avut când am spus atunci în 2023, că iarba este să crească nu ca să faci tu pe întorcătorul la natură stând în fund sau dând ture pe ea la infinit) ori din multe alte motive de întreţinere defectuoasă şi îţi dă un aspect de loc de grătare fără grătare. “Pătura” de cauciuc menită să habar nu am ce, prost camuflată de un strat de rumeguş şi resturi lemnoase, se vede deja, din cauza superficialităţii stratului care îl camufla, de zici că este realitatea ascunsă după matrix. “Florile” acelea solare, aşezate mai ales în scop de propagandă “verde”, care, iniţial şi teoretic, se orientau automat după soare, zac acum ţepene, arătând fiecare direcţia ei, deşi soarele era, clar şi vizibil şi galben-portocaliu, fix la apus, adică vest, adică în direcţia opusă.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Copacii sunt pricăjiţi, dar asta e cu toţi copacii plantaţi recent care sunt pricăjiţi. Locul de joacă pentru copii, cel cu tubul acela “tunel”, arată ca adus aici de pe şantierul reabilitării vreunei străzi de la marginea oraşului, chelită neuniform de stratul de iarbă. Mocheta de pe mini-terenul de golf arată ca cea de pe o terasă cu bere şi grătare cu cartofi după o săptămână de vreme rea în mijlocul verii (şi e normal asta, ca mochetă). Pepinierei aceleia de brăduţi se vede clar că nu-i prieşte atmosfera de acolo şi probabil nici pământul unde îşi are rădăcinile. Alţi copaci nu au “prins” deloc.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Randarea de pe ecran nu bate cu cea din realitate

Înţeleg că acum parcurile se concep şi realizează la modul cool, digital, cu softuri specifice, cu proiecţii 3D, ca să dea bine în prezentări. De regulă toate randările acestea suferă de o chestie majoră: or da bine pe ecran, sunt superbe pentru o lume artificial virtuală, dar în lumea reală unde le implementezi arată patetic. În vremea când lumea nu era aşa de evoluată încât să trăiască printre megapixeli, wifi şi 5G, un parc într-un oraş era ceva clar: o bucată de natură, oarecum sălbatică ori sălbăticită intenţionat, cu copaci, cu tufişuri, flori şi alte plante, cu un fir de apă pe cât posibil, cu ceva alei nu exagerat de mari-late, (de preferinţă unele din pământ, ca să dea senzaţia de cărare) plus ceva mobilier urban care să nu violeze starea de mini-inimă a naturii în mijlocul civilizaţiei. Dar, cel puţin la Sibiu şi acum, s-a decis ca parcurile să arate ca într-un joc gratuit de time-management.

Adică totul să fie cât mai artificial cu putinţă, cât mai anti-natural chiar dacă foloseşti recuzită naturală. Să fie multe betoane, asfalturi, alei late de zici că sunt carosabil, construcţii de tot felul care chiar dacă sunt din lemn, tot nu-s de acolo şi nu te relaxează, gazon tăiat periodic de zici că e capul unui biban în vremea armatei obligatorii, flori puţine spre deloc, pietriş cât de o balastieră, curbe de zici că e un traseu de karting.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Culmea ironiei, belvederea din Belvedere o face tocmai un loc natural complet neîntreţinut şi ne-bibilit: câmpul depresiunii Sibiului care se loveşte departe, de munţi.

Vandalizarea inevitabilă

Nu în ultimul rând, faptul că parcul acesta e loc de întâlnire a unor puberi care sunt fix la vârsta în care te auto-bagi singur în seamă şi orice cretineală e apreciată ca act de mare şmecherie, face ca, pe lângă celelalte “boli” ale lui “Belvedere”, să sufere şi de vandalizare. Unii stâlpi ai “gardului” joacă din nou, ia ghici de ce, pentru că au fost forţaţi să joace. Zona de hamace e vai de steaua ei, aproape TOATE indicatoarele sunt ori rupte complet, ori îndoite, iar la locul de joacă pentru copii, sar pe trambuline ceva feciori de a VIII-a sau a IX-a. Ba parcă au apărut şi ceva mâzgăleli graffiti. Belvedere a reuşit să recupereze handicapul de a fi mai puţin vandalizat decât, de exemplu, Sub Arini ori parcul de pe dig de pe Coposu.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Se va spune că da, toţi ştim să criticăm, dar de dat soluţii e mai greu. Păi aici nu mai poţi da alte soluţii decât refacerea completă a parcului. Adică să se renunţe la sofisticăreala aceea de “utilaje” ludico-sportive în favoare a doar câtorva esenţiale şi robuste. Să se lase loc naturii să aranjeze cum e mai bine şi ca ea să predomine aici mai mult decât asfalturile, covoarele de gumă, pietrişul, betoanele, dalele, etc. Şi idei ar tot fi, dar mai greu e cu pusul în practică. Până una-alta, nu rataţi o plimbare la Belvedere. În general pentru belvederea aceea naturală, cât o mai fi până nu se va umple de blocuri, vile şi locuri de parcare.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ