Prietenie pe băncile parcului: „Iubesc umanitatea animalelor!”

Pe băncile parcului „Sub Arini”, un bărbat fărâmițează, cu infinită răbdare, câteva chifle. Bucățelele de aluat copt nu apucă să atingă aleea, întrucât dispar instant, înghițite de cei 10-15 porumbei cu care bărbatul pare să aibă o relație cu totul specială. Totul, sub privirile protectoare ale lui Pufu.

Toamna caldă nu se dă plecată din oraș. Frunzele arămii sunt, deocamdată, singurele victime vizibile ale prezenței sale. Soarele însoțește trecătorii prin parc și mulți se minunează de prietenia ce pare să lege bărbatul cu barba albă de stolul de înaripate. Mai uimitoare este starea de calm a bichonului maltez, pe zgarda căruia este inscripționat numele „Pufu”, și care tolerează prietenia stăpânului său cu alte necuvântătoare.

„Sunteți a 57-a persoană care mă întreabă lucrul ăsta”, răspunde omul atunci când îl întreb dacă îl pot fotografia. Zâmbește și nu știu dacă chiar le-a ținut răbojul fotografilor sau doar glumește.

Pufu este fotogenic. La fel și stăpânul său, care are un fel blând de a se uita la cei cu care interacționează. Doar porumbeii sunt impasibili la demersul jurnalistic, preferând să înghită pe nerăsuflate firmiturile de chiflă.

„Singur acasă”, dar la Sibiu

„Vreți să-i hrăniți?”. Accept și mă așez pe bancă. N-am crezut vreodată că porumbeii ți se așază pe brațe, pe picior, pe umeri. Parcă revedeam acea scenă din „Singur acasă”, în care Kevin o întâlnește pe doamna care hrănea porumbeii într-un parc newyorkez. Mai ales cu mine în rolul respectivei actrițe.

Pe bărbatul de lângă mine îl cheamă Marius Muscă și se apropie de 70 de ani. Este destul de „fit” și-l întreb cu ce s-a îndeletnicit: „Cu tenisul. Am fost antrenor la Clubul Sportiv Școlar. Acum sunt pensionar”.

Aflu că a studiat la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj și la Institutul de Educație Fizică și Sport din București. Că, după finalizarea studiilor, a jucat tenis și a devenit campion județean, apoi antrenor. „Am pregătit câteva sute de copii. Tenisul este un sport destul de scump, nu este de masă”, spune Marius Muscă.

Despre familia sa aflu doar prin prisma lui Pufu: „L-am găsit acum 11 ani, în mijlocul drumului. Risca să fie călcat de mașini.  Era doar un pui. Trăia și mama mea, care a zis să-l luăm în casă.”

Pufu nu a poposit prea mult în casa familiei Muscă. „A ajuns la Bran, unde o prietenă avea casă și grădină. Apoi am aflat că respectiva doamnă era plecată toată ziua la serviciu și Pufu stătea singur. Cum între timp m-am pensionat, l-am luat pe Pufu la Sibiu”.

„Merită, dragii de ei!”

Rutina este primul cuvânt care îți vine în minte atunci când o persoană aflată la pensie îți vorbește despre programul său zilnic. Fostul antrenor de tenis are o rutină clară: „Cumpăr patru chifle pentru porumbei. Nu din acelea simple, din făină albă, ci din astea, din făină neagră cu semințe, care sunt mult mai gustoase. Merită, dragii de ei!”.

Și hrănirea porumbeilor nu se face oricum: „Prima dată, mă opresc la intrarea în parc, dinspre bazinul Olimpia. Acolo împart două chifle trupei din acea zonă. Apoi, vin aici, în dreptul Spitalului Militar, unde este o altă gașcă flămândă, căreia îi dau ultimele două chifle”.

Marius Muscă merge ajutat de un baston. Are o problemă la coloană și nu vrea să se opereze. „Deocamdată”, admite bărbatul. Locuiește singur, însă are o fiică în Sibiu, căsătorită.

Zilnic, vine cu mașina de acasă, din zona „Trei Stejari”, parchează lângă parc și, cu Pufu pe post de companion, hrănește zeci de porumbei.

Mă întreb „ce-l mână în luptă” pe fostul tenismen: „Iubesc umanitatea animalelor și urăsc bestialitatea oamenilor” este răspunsul primit înainte de a-i strânge mâna în semn de rămas-bun.

Ne despărțim în timp ce porumbeii sătui își iau zborul peste copacii parcului. Zgomotul aripilor seamănă cu un șir intens de aplauze, asemeni celor pe care Marius Muscă le-a cules cu zeci de ani în urmă pe terenul de zgură.