Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti

Întrebarea e contextuală. Ceea ce este în afara contextului nu se verifică şi nici nu avem intenţii sau, mai degrabă, şansele să ne exprimăm-dacă am avut, vreodată, cu cine să ne susţinem ceea ce am fi vrut. Cum să te motivezi, dacă totul e d`andoaselea, precum speranţa de viaţă a unei gărgăriţe trase cu cheia? 
Capul de afiş al alegerilor din iunie e mai mult nevrotic decât justificat. Primari invocaţi între limitele "locale" şi parlamentari  "loco" se vor zbengui, alături de cei "euro", prin pasivitatea expresivă a determinismului electoral. Despre prezidenţiabili-data viitoare-dar până în acest moment se află dincolo de înţelegerea politicii şi administraţiei dinafara sferei lor de interese. Încă nu concep (nu sesizez) un candidat justificabil şi nu mă încântă găselniţa iepurelui din jobenul altuia, şi în sufrageria unei scenete revăzute. 
Ce ipostaze pre-conştiente se formulează într-un vot definitivat în sub-conştientul efemer, între orele 7 şi 22 ale zilelor când se demonstrează (se multiplică) dreptul de a nu vota? Sau, de ce ne permitem şi, totuşi, de ce vrem să-i alegem? De ce picurăm surplusul de adrenalină, naţională sau doar patogenic individuală, în tuşiera ştampilei de vot? Avem motive să repetăm ceea ce ştim că nu are rost la a doua încercare, invazivă sau indiferentă? 
Sunt întrebări constituţionalizate, din moment ce am fost contextualizaţi prin deformarea personalităţii şi limitelor electorale-dar nu ne suplinesc erorile sau dedublările virtuale, şi exteriorizate prin abnegaţia negaţiei pozitive. Un vot lipsă nu este lapsus de moment. E o eroare ascunsă între pliurile personalităţii şi, chiar dacă ar fi o dedublare ţi-ai justificat adevărul, de parcă ai fi votat dintotdeauna. Dacă ne-am obişnuit, mai încercăm, de câte ori se iveşte ocazia să alegem ceea ce nu vrem…
*
Simbolismul votului e un fel de vigilenţă portabilă, între scrutine şi motivaţiile închipuirii drepturilor exercitate (sau exorcizate). Se petrece o repetiţie între prudenţă şi ipostaze, interogaţii şi interogatorii partinice, între memorii falsificate, deci parcimonioase?, şi uitarea lor prin introvertire, acuzări invocate între limitele dinafara presupunerilor, actualizarea legii talionului devenind psihanaliză de grup. Deliciul adevărului (tencuit în interiorul urnelor de vot) ascunde intenţiile individualizate într-o eventuală motivaţie a propriilor repetiţii. Alegătorul de aleşi nu este delincvent, nici imoral. E morfologic, prin cinste şi virtuţi, până ce închipuirea devine o relaţie (simbolică) a electoratului cu ceea ce crede că ştie…