Antropologul Francesco Tacconi despre „Omul Verde din Richiș”

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Richișul, una dintre cele mai pitorești localități ale comunei Biertan, continuă să se afirme ca un spațiu în care patrimoniul, tradiția și comunitatea se întâlnesc firesc. Așezat între dealuri blânde, cu case săsești păstrate în forma lor originală și cu o biserică fortificată ce domină satul de peste cinci secole, Richișul a devenit în ultimii ani un punct de interes pentru turismul cultural din Transilvania. Această evoluție se datorează în mare parte membrilor ”Green Man Foundation”, condusă de antropologul Francesco Tacconi, care au transformat simbolul Omului Verde într‑un reper identitar și într‑un liant între trecut și prezent, prin organizarea Festivalului „Omul Verde din Richiș”, dedicat promovării dezvoltării cultural‑turistice a localității și valorificării patrimoniului său unic.

Pe acest fundament solid s-a construit  Festivalul „Omul Verde din Richiș”: comunitatea locală crește, iar  satul își întâmpină vizitatorii cu noi spații dedicate turismului și culturii. Primul restaurant din Richiș,  o curte interioară  amenajată pentru momente de relaxare  și evenimente culturale reflectă dorința comunității de a se dezvolta armonios, păstrându‑și în același timp autenticitatea.

Cine este Omul Verde?

Dincolo de oferta turistică din Richiș, poveștile locale sunt la fel de atrăgătoare precum simbolul „Omului Verde”, expresia cea mai vizibilă a renașterii unui sat care își afirmă identitatea profundă. Aici l‑am întâlnit pe antropologul Francesco Tacconi, într‑o după‑amiază liniștită, într‑un cadru care părea să păstreze memoria unor timpuri mai adânci decât istoria scrisă. Discuția noastră a început firesc, cu întrebarea despre fascinanta figură a ”Omului Verde”, iar Tacconi a zâmbit ca și cum ar fi fost invitat să vorbească despre un vechi prieten.

„Omul Verde este un arhetip pan‑european, prezent în sculptură, ritual, basm și mit. Diferențele dintre figuri – statice sau performative, luminoase sau sălbatice, anonime sau mitologice – reflectă diversitatea culturală a Europei, dar și unitatea profundă a imaginarului său. În toate cazurile, natura nu este un decor, ci un partener sacru, iar omul trebuie să participe la ritmurile ei pentru a‑și menține echilibrul. În epoca modernă, Omul Verde a devenit un simbol al ecologiei, al reconectării omului cu natura într‑o lume dominată de tehnologie și urbanizare, dar și un arhetip psihologic al regenerării interioare”, a spus  Tacconi subliniind că Omul Verde este una dintre cele mai vechi și persistente imagini ale relației omului cu natura.

Este o metaforă a învierii, a eternități…?

Antropologic, Omul Verde aparține marii familii de spirite ale vegetației, întâlnite în cultul arborilor, în miturile fertilității și în ritualurile sezoniere care marcau trecerea de la iarnă la primăvară. Chipul uman din care cresc frunze sugerează că omul și natura nu sunt entități separate, ci părți ale aceluiași ciclu cosmic, în care viața se regenerează perpetuu. În societățile agrare, simbolul avea o funcție pragmatică: el garanta fertilitatea solului, abundența recoltelor și continuitatea comunității. Frunzele care ies din gură sau din ochi nu sunt doar elemente decorative, ci expresia vizuală a renașterii naturii, a respirației vegetale care readuce lumea la viață după moartea iernii. De aceea, Omul Verde este o figură a regenerării, a vitalității și a ritmurilor naturale care guvernează existența umană.

Repere simbolistice europene

Omul Verde se înscrie într‑o familie mai largă de figuri vegetale care exprimă aceeași logică simbolică: natura moare și renaște, iar comunitatea trebuie să participe ritualic la acest ciclu pentru a‑și asigura continuitatea. În Anglia, Jack in the Green este o întruchipare vie a vegetației, purtată în procesiuni de primăvară, în care un om este acoperit complet cu frunziș. Dacă Omul Verde este o imagine statică, sculptată în piatră, Jack in the Green este performativ, un agent ritualic menit să reactiveze renașterea naturii. În Europa Centrală și de Nord, figura Omului Sălbatic, acoperit cu mușchi, frunze sau blană, reprezintă o altă variantă a relației om‑natură. Deși nu este întotdeauna vegetal, el simbolizează o stare primordială, pre‑culturală, un alter‑ego al omului civilizat. Spre deosebire de Omul Verde, spirit al vegetației, Omul Sălbatic este o figură a naturii neîmblânzite, dar ambele exprimă aceeași idee: natura este o forță cu care omul trebuie să negocieze.

În sud‑estul Europei, ritualurile de primăvară includ personaje precum Kukeri sau Green George, în care vegetația este integrată în costume sau în gesturi rituale. Aici, accentul nu cade pe figura vegetală în sine, ci pe funcția rituală: alungarea răului, protejarea comunității și stimularea fertilității. Spre deosebire de Omul Verde, care este un simbol vizual, aceste personaje sunt agenți rituali, iar puterea lor derivă din acțiune, nu din reprezentare. În Europa Occidentală, May King și May Queen sunt personificări ale primăverii, asociate cu dansuri, coroane de flori și ritualuri de fertilitate. Spre deosebire de Omul Verde, care este o figură ambiguă, uneori chiar înfricoșătoare, May King și May Queen sunt figuri luminoase, festive, reprezentând triumful vieții asupra iernii. Totuși, toate aceste personaje împărtășesc aceeași funcție: marcarea trecerii într‑un nou ciclu al naturii.

Privite comparativ, figurile vegetale europene pot fi înțelese ca variații ale aceluiași arhetip: spiritul vegetației, o entitate care moare și renaște, care protejează comunitatea și care asigură fertilitatea pământului.

Omul Verde  în universul popular românesc

Tacconi închide ochii o clipă, ca și cum ar vizualiza o hartă simbolică, și după câteva secunde spune: „Omul Verde, deși cunoscut mai ales din iconografia occidentală, își găsește ecouri profunde în mitologia populară românească, unde pădurea este un spațiu viu, sacru și transformator. În basmele românești, natura nu este un decor, ci o prezență activă, dotată cu voință, memorie și moralitate. Deși numele «Omul Verde» nu apare explicit, arhetipul său – spiritul vegetației, ființa contopită cu natura, gardianul ciclurilor vieții – este recognoscibil în numeroase personaje care populează pădurea românească. Moșul Pădurii, Stăpânul Codrului, Fata Pădurii, duhurile copacilor sau zmeii cu puteri vegetale sunt expresii locale ale aceleiași logici simbolice: natura are chip, voce și putere asupra destinului omului˝

Logica morală a basmului românesc este identică cu cea din tradițiile europene ale Omului Verde. Eroul care rupe o creangă fără rost, distruge un copac sau nu respectă pădurea este pedepsit, în timp ce cel care se apropie cu respect este ajutat de spiritele vegetale. Natura răspunde la comportamentul omului, iar echilibrul dintre cele două este esențial. În multe povești, eroul primește ajutor de la un copac bătrân, de la o floare fermecată sau de la un personaj vegetal, iar acest ajutor marchează trecerea într‑o nouă etapă a maturizării sale – exact funcția inițiatică a Omului Verde în arhitectura gotică, unde figura apare în locuri de trecere, ca simbol al transformării.

În mitologia populară românească, pădurea este un spațiu sacru, iar ființele care o locuiesc sunt expresii ale unei ordini cosmice în care omul trebuie să se integreze. În basm, ca și în iconografia europeană, omul nu este stăpânul naturii, ci partenerul ei, iar pădurea – cu spiritele ei vegetale – este locul în care se revelează adevărata structură a lumii. Această convergență între basmul românesc și tradiția europeană arată că Omul Verde nu este doar o figură sculptată în piatră, ci un arhetip universal, prezent în memoria culturală a Europei.

Richișul

”Da, în Richiș există reprezentări sculpturale ale Omului Verde”, confirmă antopologul italian. ” Acestea sunt printre cele mai valoroase și distinctive elemente ale patrimoniului săsesc local. Ele nu sunt doar detalii decorative, ci expresii ale unei tradiții medievale care a integrat simboluri vegetale în arhitectura sacră pentru a transmite idei despre natură, regenerare și protecție. Simbolurile vegetale de aici sunt interpretate ca expresii ale fertilității, ale protecției și ale legăturii cu pământul. Frunzele sculptate, motivele florale, chipurile vegetale sunt percepute ca semne ale prosperității și ale echilibrului. Comunitatea le vede ca pe elemente care protejează satul și îi asigură continuitatea. În biserica fortificată din Richiș se găsesc chipuri fitomorfe sculptate în piatră, adică fețe umane din care cresc frunze, vrejuri sau elemente vegetale. Aceste sculpturi sunt interpretate local ca spirite ale naturii, protectori ai comunității și martori ai continuității dintre om și peisaj. Ele sunt echivalentul transilvănean al Omului Verde occidental, adaptat sensibilității sașilor și contextului local. În ornamentica bisericii apar frunze de viță, simbol al fertilității și al bucuriei comunitare; frunze de stejar, asociate cu forța și rezistența; chipuri vegetale, interpretate ca prezențe protectoare; motive florale și vrejuri, care sugerează renașterea și ciclicitatea naturii. Localnicii nu privesc aceste sculpturi ca pe simple relicve medievale, ci ca pe semne ale identității Richișului, elemente care dau sens festivalului „Omul Verde” și întregii narațiuni culturale a satului. Ele sunt dovada că Richișul a fost, încă din Evul Mediu, un loc în care natura și spiritualitatea se întâlnesc în mod armonios”.

Salutul antropologic

În tradițiile vechi ale Europei, salutul adresat Omului Verde nu era o frază fixă, ci o formă de recunoaștere a naturii ca partener sacru. Uneori era un gest – atingerea unui copac bătrân, ridicarea unei ramuri verzi, aplecarea capului în fața unei sculpturi vegetale. Alteori era o invocare scurtă, rostită în pragul anotimpurilor: „Pacea pădurii să fie cu tine”, „Verde să fie drumul și rodul”, „Binecuvântată fie frunza care renaște”. În Transilvania, salutul ancestral nu a fost păstrat ca text, dar supraviețuiește în expresii precum „Să fie verde anul” sau „Să țină pământul”, ecouri ale aceleiași logici simbolice. În Richiș, unde chipurile vegetale veghează de secole asupra comunității, acest salut ancestral se regăsește în felul în care oamenii privesc sculpturile, în respectul față de pădure, în renașterea tradițiilor și în festivalul care poartă numele Omului Verde. În cheia acestor formule de ”salut antropologic” ne luăm rămas bun.