A scris istorie în ring pentru Sibiu. Acum vorbeşte despre valurile de infracţiuni din rândul tinerilor din România. “Sunt transformări semnificative. De vină sunt reţelele de socializare, pandemia, războiul de la graniţă, absenţa părinţilor din viaţa copiilor…”

Aproape că ajungi să-ţi fie frică să mai butonezi telecomanda dimineaţa la cafea, de teama de a nu-ţi strica ziua cu vreo ştire care să te înspăimânte, pe de o parte, iar pe de alta, să-ţi dea acea stare de – nici nu ştiu cum să o descriu mai fidel – teamă, dezaprobare, repulsie faţă de cele ce se întâmplă parcă tot mai des în societatea (nu numai) românească. Mai rău e că sunt tot mai multe situaţii în care tinerii, adolescenţii, care bat la vârsta asta la porţile vieţii cu adevărat, îşi aleg acum drumul în viaţă, par să-şi fi pierdut direcţia, rătăcesc pe căi greşite, se îndepărtează de cele dumnezeieşti, în loc să-şi facă un rost frumos în viaţă, şi-l zugrăvesc în nuanţe de gri murdar, ori chiar cel mai întunecat negru, mai negru ca cea mai neagră şi mai întunecată noapte… Iar de aici, până la a călca de cealaltă parte a legii, mai e un singur pas.

Adrian Mihai practică sportul, şi nu unul oarecare, ci unul de contact, de când se ştie. Sunt zeci de ani de când a pus pentru prima dată mănuşile în mână şi a lucrat la palmare, a sărit coarda, a împărţit pumni şi picioare în ring, în cadrul organizat însă. Ulterior a trecut de cealaltă parte, să-i înveţe pe alţii să se apere sau să-şi câştige lupta, sau luptele, însă numai într-un cadru de fair-play, nu ca pe stradă.

I-au trecut, de atunci, prin mâini mii de copii, de la cea mai fragedă vârstă, la unii care au ales să vină mai târziu la sală, din diverse motive. Inclusiv cei trei copii ai săi fac sport, e adevărat nu unul la fel de dur ca cele pe care le-a practicat el, dar tot sporturi de contact.

“Sensei” este un atent urmăritor al celor ce se întâmplă acum şi în România. A văzut altele şi mai şi, peste hotare, este în permanent contact cu autorităţi de pe alte meleaguri. E îngrijorat când vede ce se întâmplă la noi, între graniţele acestei ţări şi spune cu gravitate: “Dacă nu se face ceva, generaţia asta de tineri, poate şi următoarele, se pierd. Iar asta, pentru o ţară civilizată, cum e România, ar fi o tragedie”.

Într-o amplă discuţie, în exclusivitate pentru TRIBUNA, Adrian Mihai vorbeşte despre fenomenul infracţional în rândul tinerilor din România, din ultima vreme, despre pericolele care există în societate, despre măsurile care ar trebui luate de urgenţă şi cum poate sportul să-i educe pe tinerii noştri. O face, convins fiind că lucrurile ar putea degenera şi mai mult şi ne spune că pericolul e din ce în ce mai mare, tentaţiile apar la fiecare pas, iar cauzele pentru care se întâmplă asta sunt din cele mai diverse, de la problemele în familie, la anturaj, influenţa de pe reţelele de socializare şi – cel mai grav – faptul că, în zilele astea, nu mai este pentru niciun copil sau adolescent o problemă să-şi procure şi să consume substanţe interzise, iar gama este din ce în ce mai diversă, produsele tot mai ieftine şi mai accesibile, iar asistenţa de specialitate în cazul celor care au nevoie de ajutor, din nefericire, aproape inexistentă.

– Multă vreme ai lucrat cu adolescenţi de toate vârstele. Ai fost mentorul, antrenorul, prietenul lor, nu cred că greşesc dacă spun că, pentru unii, ai fost ca un frate mai mare sau al doilea tată, idolul lor… Ce este în mintea unui puşti de 12, 13, 14 ani?

– În anul 1994 am obţinut calificarea de instructor de karate moderne, iar din 2005, ca urmare a activităţii mele profesionale în Olanda, am devenit antrenor de nivel profesionist, cu atestare internaţională acordată de două organizaţii de prestigiu din domeniu, recunoscute la nivel mondial.

De-a lungul activităţii mele, am lucrat cu numeroşi copii, adolescenţi şi adulţi, în cadrul sporturilor de contact, incluzând karate full contact, kickboxing, muay thai şi MMA.

Pentru mulţi dintre practicanţi, implicarea în procesul de antrenament a avut ca obiectiv principal formarea într-o disciplină marţială structurată, orientată atât spre dezvoltarea autocontrolului, cât şi spre dobândirea competenţelor de autoapărare. Acest tip de pregătire presupune construirea unui sistem de autodisciplinare destinat gestionării situaţiilor limită. În acest context, am avut oportunitatea de a instrui sute de studenţi din cadrul Academiei Militare, precum şi cadre aparţinând structurilor Ministerului Afacerilor Interne.

Scopul sporturilor de contact şi al artelor marţiale constă în consolidarea concomitentă a capacităţilor fizice şi mentale, în vederea adaptării la stresul social şi a reacţiei eficiente, fără ezitare, în situaţii de risc. Din punct de vedere organizaţional, grupele de pregătire sunt structurate pe niveluri de competenţă, respectiv începători şi avansaţi. Accesul la nivelul profesionist rămâne însă limitat, deşi numeroşi tineri şi-au manifestat această aspiraţie, influenţaţi de modele promovate în cinematografie, precum Bruce Lee, Jean-Claude Van Damme, Steven Seagal sau actori contemporani precum Keanu Reeves, Tom Hardy şi Scott Adkins etc.

Începând cu anii 2010, am observat o schimbare de paradigmă în rândul noilor generaţii. Tot mai frecvent, apar tineri supraprotejaţi, crescuţi într-un mediu excesiv de permisiv, cu aspiraţii înalte, dar cu o disponibilitate redusă pentru sacrificiul necesar realizării acestora. Odată cu apariţia şi expansiunea reţelelor de socializare, aceste tendinţe s-au accentuat, generând transformări semnificative în modul de raportare la muncă, succes şi validare social. Să nu uităm că acum un copil la vârsta de 4 ani deja este cu un telefon sau cu o tabletă în mână. Scara valorilor a suferit o reconfigurare, fiind tot mai des dominată de pseudo-vedete care promovează ideea succesului facil, fără efort sau sacrificiu, în timp ce aşa-zişii influenceri se reduc, în majoritatea cazurilor, la simpli agenţi comerciali din mediul online. Copiii nu au discernământ. Ei, ceea ce văd, cred că este chiar aşa. Din păcate, fără o scară a valorilor reală, copiii sunt debusolaţi. Abandonaţi. şcoala are tot mai puţini dascăli care să le fie şi mentori tinerilor. Aici este problema. şcoala românească încă, să spun aşa, toarnă informaţia cu pâlnia în creierele copiilor, nu formează o anumită gândire creativă. Este premiată, prin notele acordate de profesori, memorarea mecanică a lecţiilor, a informaţiilor, nu îi încurajează pe şcolari să îşi dezvolte gândirea.

– Este perioada asta, ca vârstă, cea în care tinerii îşi cam aleg drumul în viaţă?

– Pentru fiecare copil vine o perioadă în care îşi va alege drumul în viaţă. Cel mai important factor pentru ei este familia, după aceea şcoala şi, nu în ultimul rând, anturajul. De multe ori am auzit că un adolescent provine dintr-o familie aşa zis bună, cu educaţie, dar atunci când apar problemele, inclusiv cele cu legea, toată lumea dă vina pe anturaj. Omul este o fiinţă complexă bio-psiho-cultural-socială. Toate aceste elemente o definesc. Bio este componenta biologică. Corpul, moştenirea genetică, factorii hormonali, hrana, modul de viaţă… Biologia setează limitele de bază. Psiho, componenta psihologică, gestionează emoţiile, motivaţia, stima de sine, curajul, frica, mecanismele de adaptare, pe care, în mare parte le ai din cei 7 ani de acasă… Fundaţia pe care se construieşte viitorul. Aici se formează disciplina internă, sau haosul. Un copil umilit constant nu devine “mai bun”, devine defensive, sau mai rău, agresiv. Referindu-ne la segmental “cultural”, vorbim despre valorile şi sensul acestora, ce modele vede, ce eroi are. Ce e considerat “normal” pentru părinţi şi pentru profesori. Cultura răspunde la întrebarea: “Pentru ce merită să încerci să fii mai bun?” Fără cultură, educaţia e tehnică seacă. Cu o cultură bolnavă, educaţia devine deformare.

Iar din punct de vedere social, este vorba despre mediul şi relaţiile în care se află un copil, un adolescent. Familia, şcoala, grupul, grupul de prieteni, comunitatea. Dacî îmi e permis să spun aşa, omul se reglează prin relaţii. Copilul învaţă cine este din felul în care este tratat. Aici se învaţă cooperarea, respectul, limitele.

– Ce factori îi influenţează, de regulă, pe copii şi adolescenţii, în anii ăştia, de formare?

– Întrebarea are un caracter mai degrabă retoric, întrucât, în prezent, reţelele de socializare exercită o influenţă majoră asupra majorităţii indivizilor. Chiar şi adulţii resimt adesea suprasaturaţia informaţională, caracterizată printr-un volum mare de conţinut lipsit de substanţă. În acest context, impactul asupra copiilor şi adolescenţilor este cu atât mai profund.

Ce îi influenţează pe copii

– Se spune că mediul înconjurător, anturajul, prietenii contează mult în alegerea drumului pe care o va lua în viitor… adolescentul. Cât e mit, cât e adevăr?

– Mediul, anturajul şi prietenii amplifică ceea ce există deja în adolescent. Sunt un accelerator, nu un motor.

Un adolescent nu pleacă de la zero. Am punctat mai sus acest aspect. Vine cu o structură biologică, o bază psihologică, un bagaj cultural şi o poziţionare socială. Aici intră mediul.

Întâlnim tot mai des termenul de bullying. A devenit un fenomen şi nu de ieri, de azi, din nefericire. Vedem la ştiri cum tineri din şcolile primare apelează tot mai mult la violenţă. Nu e OK! Dimpotrivă!

– Din nefericire, în ultima perioadă aproape zi de zi apare câte un caz în care sunt implicaţi tineri de vârste tot mai fragede. Scandaluri în şcoli, tâlhării pe stradă, altercaţii din nimic, parcă tot mai sângeroase de la o zi la alta, culminând cu crima oribilă din Timiş a adolescentului de doar 13 ani… A luat-o România razna? Ce se întâmplă?

– Sunt tot mai frecvente situaţiile în care tinerii manifestă comportamente violente faţă de cadrele didactice şi îşi expun ulterior aceste fapte antisociale în mediul online, într-o formă de validare publică. Violenţa, în rândul copiilor şi adolescenţilor, pare să se intensifice şi să devină tot mai greu de controlat. Cu toate acestea, o abordare exclusiv pesimistă ar fi nejustificată; nu se poate afirma că societatea românească a ajuns într-un punct de disfuncţionalitate generalizată. Există încă mecanisme de autoreglare socială, iar astfel de fenomene, deşi grave, rămân izolate.

În acest context, cazul petrecut în judeţul Timiş relevă un aspect sociologic relevant. Victima provenea dintr-un mediu cu o situaţie materială uşor superioară mediei imediate, fără a putea vorbi însă despre un statut socio-economic privilegiat. Totuşi, pentru agresori, aceste diferenţe materiale pot fi percepute ca ostentative sau provocatoare. Imaginile difuzate în spaţiul public indică faptul că principalul agresor provenea dintr-un mediu modest, ceea ce accentuează dimensiunea socială a conflictului.

Aspectul cel mai alarmant îl constituie rezultatul pozitiv al testului toxicologic, care indică expunerea minorului la substanţe interzise. Aceasta reprezintă miza reală a tragediei: accesul facil al minorilor la droguri. Fenomenul necesită intervenţii ferme şi coerente, atât la nivel legislativ, cât şi educaţional şi comunitar.

– Cum crezi că ar fi putut fi evitate astfel de cazuri? Unde e vina?

– Este, încă o dată, o întrebare retorică. Cine poartă responsabilitatea? Noi toţi! Suntem martorii rezultatelor societăţii pe care am construit-o în ultimul deceniu. Valorile autentice au fost împinse în plan secund, indiferent dacă vorbim despre cultură, inginerie, sport sau educaţie. În schimb, mass-media urmăreşte aproape exclusiv creşterea audienţei. Din acest motiv, pentru mine, televizorul nu mai este o sursă de informare, ci un simplu obiect de decor. În acelaşi timp, nimeni nu obligă un părinte să ofere copiilor acces zilnic şi necontrolat la televizor sau la internet, folosite ore în şir exclusiv pentru divertisment.

“Problemele unei comunităţi mici trebuiesc rezolvate de acea comunitate”

– Surprinde, în cazul omorului din Timiş, că s-a creat un curent în sensul modificării legii, un adolescent să răspundă penal pentru faptele sale şi dacă are 15, 14 sau chiar mai puţini ani. Nimeni nu vorbeşte de cauzele care au dus la această tragedie, consumul de droguri, faptul că, într-o localitate atât de mică, erau cunoscuţi, repet CUNOSCUŢI nu mai puţin decât trei dealeri de droguri…

– Acest lucru ne depăşeşte pe noi, spectatorii unui eveniment, din păcate, tragic. Problemele unei comunităţi mici trebuiesc rezolvate de acea comunitate, mai ales că într-o comunitate mică nu pot exista secrete. Dacă legea poate fi schimbată, sau nu, depinde de cei care sunt în măsură să analizeze toţi factorii legali pentru a coborî pragul de răspundere în faţa legii a minorilor.

– Din punctul ăsta de vedere, a rămas repetent cumva şi sistemul de învăţământ? Criminalul din Timiş, sportive fiind, la transferul la noul club, deşi avea un comportament lipsit de fair-play, dimpotrivă, mult mai rău, nimeni nu a considerat că trebuie luate măsuri. Sportul nu mai înseamnă fair-play în ziua de astăzi?

– Atunci când faci parte dintr-un club sportiv, importanţa antrenorului este crucială. Antrenorul nu are rolul de zbir, de a ţine cronometrul în mână şi a da sfaturi tehnice sau tactice. Antrenorul, în adevăratul sens al cuvântului, este un mentor. Generaţia veche ştie despre ce vorbesc. Pe vremuri, un antrenor era ca un tată pentru sportivii lui. Nu poţi avea performaţă în sport dacă nu cunoşi problemele de la şcoală şi din familie ale sportivului.

– Educaţia în familie? Mai există aşa ceva?

– În mod evident, toţi părinţii încearcă să îşi modeleze copiii. Fiecare o face în funcţie de propriile resurse, de experienţele trăite şi de modelele pe care le-a avut la rândul său. Educaţia parentală este, în mare parte, un proces prin care valorile şi obiceiurile sunt transmise de la o generaţie la alta. În această discuţie nu sunt luate în calcul situaţiile de parentalitate disfuncţională sau denaturată. Citez un mare lider spiritual: “Care dintre voi, dacă fiul său îi cere pâine, îi va da o piatră? Sau, dacă îi cere un peşte, îi va da un şarpe?”.

“Societatea românească s-a schimbat mult în ultimul deceniu”

– Cu tot respectul, în trecut exista poliţia de proximitate, acei sectorişti care ştiau cam tot ce se petrece în cartierul lor şi parcă nu ne loveam de atât de multe cazuri de violenţă, consum de droguri, agresiuni sexuale, chiar omoruri. În ziua de astăzi cum sunt controlate astfel de situaţii, mai sunt ele preluate de la rădăcină, dacă se poate spune aşa, sau acest segment nu mai există sub nicio formă?

– Indiferent de modul în care funcţionează autorităţile, de la poliţie, la jandarmerie, poliţie locală şi toate celelalte care-or mai fi, societatea românească s-a schimbat mult în ultimul deceniu. Am trecut printr-o perioadă de izolare în timpul pandemiei, urmată imediat de apariţia unui război la graniţă, evenimente care au influenţat profund comportamentele sociale. Problema nu ţine exclusiv de poliţie, ci de ansamblul societăţii, de toţi cei care o alcătuiesc, din toate păturile sociale. Cu toate acestea, România rămâne încă o ţară relativ sigură. Chiar şi în renumitul cartier Pantelimon din Capitală, de exemplu, încă te poţi plimba la miezul nopţii fără teamă, chiar purtând la vedere obiecte de valoare.

– Ce măsuri crezi că ar trebui luate urgent, încă de la cel mai înalt nivel, pentru a scădea fenomenul infracţionalităţii în rândul tinerilor?

– Pe termen scurt, nu cred că există măsuri care să producă efecte rapide şi benefice în reducerea infracţionalităţii în rândul tinerilor. Un fenomen de această amploare nu se tratează ca o răceală. Este o problemă profundă, care cere timp, consecvenţă şi intervenţii pe termen lung.

Pe termen lung, trebuie să promovăm modele care să devină etalon pentru copii şi tineri. Revenirea la o politică prin care sportul să devină instrument de politică naţională.

Un stat care nu investeşte strategic în sport şi cultură, va plăti mai târziu în prin sănătate, violenţă, dependenţe, abandon şcolar, lipsă de disciplină civică. Factura vine mereu. Sportul şi cultura funcţionează acolo unde discursul moral eşuează, iar sportul nu predică valori, le impune prin practică.

Un copil, în sport, învaţă reguli – există limite, ierarhie – nu eşti centrul universului aşa cum înveţi de multe ori în familie, sacrificiu – rezultatul nu vine gratis, eşecul – pierzi şi continui – şi respectul prin fair-play.

– Crezi că se vor îndrepta cât de cât lucrurile în România, în următoarea perioadă? Ai speranţe?

– De la a vreme, îl urmăresc pe prof. univ. dr. Dumitru Borţun, care este o somitate, specialist în comunicare publică şi politică, discurs ideologic, manipulare, propagandă şi construcţia simbolică a realităţii sociale. Urmărind multe din prelegerile lui, am dedus câteva aspecte importante. Tinerii din România au câteva calităţi esenţiale. Aceste calităţi crează mişcări subterane sănătoase, prin scoaterea în evidenţă a faptului că generaţiile tinere sunt mai conectate la lume, mai puţin dispuse să accepte abuzul ca normalitate, au iniţiative locale puternice, educaţie alternativă, sport, activităţi civice, o rezilienţă tot mai mare faţă de impostură şi discursul gol.

Din păcate, există şi forţe care trag în jos bunul mers, acestea fiind instituţii lente şi defensiv-birocratice, confuzie valorică pe care am menţionat-o mai sus, prin implicarea mass-media ca factor negativ şi, nu în ultimul rând, lipsa unui proiect naţional coerent pe termen lung.

Ioan MAN

*

Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te!