A ascuns argintul stăpânului său (Matei 25. 14- 30)

O poveste cu un Stăpân care are încredere în oamenii săi. Oamenii săi, nu. Cel puțin unul dintre ei suferă de rana fricii de stăpân. Un stăpân care împarte averea sa slujitorilor. Pleca departe. În vremea aceea, ca și acum uneori, orice plecare presupunea punerea lucrurilor în ordine. Fără a fi altfel decât atenți putem reține că plecarea pare a fi lucru obișnuit la omul-stăpân. Dacă nu pleacă nu poate face avere. E drama tuturor celor plecați pentru a reuși, pentru a putea lăsa celorlalți ceva în urmă. E drama tatălui din pilda cu risipirea sa (Luca 15.11.32) și poate de aceea nici nu reacționează altfel la plecarea propriului fiu risipitor, la rândul său. Și aici stăpânul oferă o moștenire slujitorilor săi. La care, fără voia stăpânului nu ar fi putut avea acces niciodată. Cinci, ori doi ori un talant darul era mare. I-ar fi asigurat toată viața. Și oricât vi s-ar părea de ciudat între slujitorul care îngroapă talantul și fratele fiul risipitor din pilda cu tatăl care-și vede „talanții” unei vieți de cei doi fii. Unul prin nebunia dorinței de evadare, altul prin încăpățânarea lipsei de empatie. Unul nu vede munca din averea tatălui, altul crede că ea este doar materială. La fel slujitorii. Primesc darul stăpânului înainte de a pleca. Ei știu că revine și fiecare gestionează această revenire cum crede el mai bine. Fiecare primește „după puterea sa” (Matei 25. 15) și Domnul Hristos subliniază aceasta în pildă. Fiecare lucrează apoi tot după puterea sa: unul muncește și scoate alți cinci talanți, altul câștigă alți doi iar cel de-al treilea, fără a pierde, îngroapă darul primit. Un bun și curajos muncitor, unul temperat și altul temător de reacția stăpânului. E firească. Își cunoaște stăpânul, nu-l cunoaște? Să fie asta morala Evangheliei? Nu pare.

Greutatea înțelegerii textului acestuia vine din duritatea stăpânului. După mintea noastră faptul că își plătește datoria către stăpân, întorcându-i talantul (semn că nu prea avea putere, după puținul încredințat) e suficient, dar tocmai suficiența aceasta vrea să o vindece Hristos în noi. Mediocritatea după care ne ascundem- îngropăm chiar- credința și o postăm pe facebook ori o punem la bătaie când dăm a ne prezenta a fi oamenii Stăpânului-Dumnezeu. E o subordonare de slugi temătoare, lipsite de creativitate și mulțumite cu puținul prin care să-și scuze existența și să și-o facă ușoară. Un soi de confort duhovnicesc care, dese ori, se transformă în lene de siguranță. Dacă privim în inima noastră dese ori vedem cum ne corupe și rupe relația noastră cu Hristos. Ne preocupăm de te miri ce în cele ale credinței pierzând, îngropând, conținutul ei, darul din miezul ei. Talantul este acest dar, uriaș, pe care Hristos ni-l dăruiește fiecăruia după putere. De unde ar trebui să e nască lipsa invidiei către celălalt, nu sporirea ei. Liniștea și nu gâlceava cu ifose de duhovnicie, liniștea aceea care naște curajul de a crește darul Stăpânului prin propria ta muncă. De aceea Evanghelia aceasta este cel mai bun răspuns celor cred că „numai Harul” este soluția mântuirii. Mântuitorul stabilește aici regula fundamentală a conlucrării cu El, a lucrării noastre pentru mântuire nu este „pomana” de la Dumnezeu și nici numai încordarea noastră prin eforturi personale, unele exagerate de-a dreptul.

Lecția Evangheliei ni se vădește de-acum altfel. Nu e vorba nici de plată și nici de răsplată ci de modul în care gestionăm darul lui Dumnezeu. Care Stăpân pare mai departe decât Hristos înălțat și așezat de-a dreapta Tatălui? Și mai ascuns în norii neputinței noastre de a vedea? Pentru că talantul credinței îngropat nu vede cerul. Se simte în siguranță în groapa aroganței și autosuficienței. Automulțumirii de slujitor.

Pentru mine, personal, propunerea Evangheliei mă fixează mereu în orizontul slujirii cu drag și jertfire a Mântuitorului. Îl știu și aspru și bucuros, deopotrivă, și ferm dar și destins ca un Stăpân care ne știe cu bune și rele, cu frici și scuturări de curaj, cu ratări și biruințe, unele insesizabile în viețile noastre, la prima vedere. Când te cheamă Hristos știi că nu ai doar de păstrat chemarea Lui ci și să o dăruiești, să o înmulțești muncind și bucurând pe cei care așteaptă de la tine bucuria de a vedea pe Dumnezeu așa precum și este. Fără reducții caricaturizante și fără tușele frustrărilor tale personale așezate peste chipul Său de lumină.

Stăpânul Hristos ne privește în adâncul inimii. Ne știe. Pe fiecare după cât putem. Pedeapsa celui care îngroapă talantul nu-i pentru că nu l-a înmulțit ci pentru argumentarea adusă neputinței: Frica de stăpân! De câte ori nu ați auzit în anii din urmă judecata adresată Bisericii că vă încurajează în frică nu în reacție, în muncă sufletească ori în creștere? Acum e momentul să vă spunem, în numele Bisericii lui Hristos, că niciodată Hristos nu ne vrea temători dinaintea Lui ci lucrători. Gata să schimbăm în bogăție sufletească sărăcia noastră de slugăreală la care ne-am înhămat crezând că e totul. Important pentru sufletele noastre este încurajarea pe care Hristos ne-o dăruiește. Ne știe și vrea să dăm ce e mai bun în noi. Încercați!