„It’s a must” să ne gudurăm cu fast

E o reclamă difuzată la radio care simt că mă urmărește, pentru a mă scoate din sărite. O aud în casă, în mașină, în magazine și mă întreb ce i-aș spune duduii care o interpretează. Pe scurt: e vorba despre niște angajați care trebuie să listeze oarece documente și o tipă spune, la un moment dat, că „It’s a must să facă asta”, în traducere liberă că trebuie neapărat. Ei, v-ați gândit vreodată să formulați un enunț de genul „It’s a must să duc gunoiul” pentru că s-a adunat ceva „huge” și-mi strică „view-ul”, ceea ce, implicit, duce la o alterare a „vibe”-ului. Da, nu mai poți avea o stare de spirit, e de preferat un „vibe”. Nu am fost și nu sunt un reducționist, care pune la zid toate împrumuturile, întrucât înțeleg că unele au intrat în vocabularul celor mai multe dintre națiile lumii. Spun și eu „weekend, cash, smartphone, soft”, însă nu înțeleg de ce „It’s a must” să utilizezi termeni sau formule precum „job”, „chill”, „vibe”, „by the way”, „smart”, „briefing”, „rating”, „dealer”, „look”, în loc de autohtonele „loc de muncă”, „relaxat”, „stare de spirit”, „apropo”, „inteligent”, „ședință scurtă”, „audiență”, „distribuitor”, „aspect, înfățișare”. Poate că unii încearcă să umple niște goluri prin astfel de utilizări, să pară interesanți, „cool”, mai „open-minded” (deschiși la minte) decât alții, doar că această împestrițare a limbii nu poate impresiona decât niște inși dominați de aceleași șubrezenii. Care e rostul substitutelor de împrumut în condițiile în care te adresezi unor vorbitori de limbă română care, teoretic, au proprietatea termenilor? 

Mi-aduc aminte de un profesor care povestea că în adolescență plătea tribut teribilismului, punându-și un ceas la picior. Omul era capabil de autoironie privind în urmă, la purtarea ridicolă. Să zicem că abuzul de anglicisme presărate într-o romgleză ciudată ar fi tot o formă de teribilism? O fi. Nu e limba română singura care trece prin ciomăgelile celor ce rumegă senzația globalizării, dar asta nu ne încălzește cu nimic. Francezii au avut și încă mai au măsuri de protecție a limbii franceze. Vor spune unii „Noi nu suntem francezi!”. Așa e. Și nu avem nici „vibe”-ul lor. Și vor mai spune alții, apropo de limba franceză, că în secolul al XIX-lea importam din greu termeni franțuzești. E adevărat, doar că vorbim despre cu totul și cu totul alt context, despre alte vremuri, despre o altă vârstă a limbii române. Acum e vremea diluărilor totale, a imploziilor controlate.