Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
Nu am fost niciodată adeptul zicătorii aceleia cu „cei şapte ani de acasă” care era oricum o tâmpenie, că acasă stăteai până la trei (ani) apoi erai vărsat la grădiniţă. Nu am fost nici fan al supunerii cu orice preţ la regulile societăţii actuale sau mai vechi, iar codul manierelor elegante îl consider şi acum o lectură umoristică şi atât.
Dar ideea de a arunca chestii pe jos când le poţi arunca unde le e locul nu mi s-a părut niciodată una OK. Nici la nervi, nici de chestie, nici de revoltă împotriva sistemului, nici de te da mare prin parcare. Şi nu numai că mi s-a părut mie, dar nici nu e OK să arunci chestii pe jos. Prin ceea ce faci, tu strici peisajul, care peisaj nu este terenul proprietate personală al tatălui tău (ca să nu zic altcumva, despre moşia lui tac-tu) şi care oricum e vai de steaua lui, mai ales pe la noi, prin mediul urban.
Cu scuze (sau fără) dar o mare şi copleşitoare parte din generaţia asta „nouă” este praf în materie de comportament în public. Ca prezenţă, limbaj şi ca manifestări şi orice altceva. Nu facem acum un studiu despre cauze şi efecte, dar nu e vorba doar de clasicul conflict între generaţii. Uite un exemplu.
În staţie la autobuz (că tot se comentează că nu mă dau cu maşină, bicicletă, trotinetă, avion low sau high cost). Nu contează care staţie, una dintre ele. Printre cei care aşteaptă, avem şi doi gimnaziali sau proaspeţii liceeni. Evident, stând în poziţia clasică, cea cu nasu-n smartfone şi dialoguri fragmentare. La un moment dat, unul desface o doză de „tea” (adică ceai). O bea, apoi o depune la piciorul băncii, pentru că cel mai apropiat coş de gunoi se afla ehei, la 10 metri.
Aştept să văd urmarea. Mă gândeam că, poate, vreunul dintre ei se va gândi să ducă doza aia la coş, că deja îi incomoda. Nimic. Doza, uşoară, cade, din diverse motive, lovindu-se uşor de călcâiul unuia dintre feciori. Reacţia? Nulă. Vine autobuzul. Băieţii-floarea vieţii se ridică, doza se încurcă în picioarele aceluiaşi „unuia dintre ei”. El se uită absent la ea ca la o goangă urâtă şi urcă în autobuz. Doza a rămas, rostogolindu-se pe asfalt, fix cât să se încurce în picioarele călătorilor.
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
Cum am zis, nu sunt fiert pe ordine cu orice preţ nici nu am pată pe tânăra generaţie când nu am motiv. Dar chestia asta arată un lucru: la generaţia „totul mi se cuvine 2”, urmaşa generaţiei „totul mi se cuvine 1”, pur şi simplu i se rupe. Are orice, e servită cu orice, nimeni nu-i cere socoteală, are doar drepturi şi nicio obligaţie şi tot ce îi reproşezi este ba hărţuire, ba discriminare, ba bullying ba „da’ ce p**a mea mai vor şi ăşta”. Iar dacă i se rupe, e cineva răspunzător de asta şi trebuiesc luate ceva măsuri ca să nu i se mai rupă. Ei?
Da ştiu, nu mai sunt subiecte, nu mai am de cine să mă iau. Atunci să nu vă mai aud cu mamă câtă civilizaţie zace la Sibiu şi ce super-educaţie se bagă prin şcolile şi liceele de elită. Că nu de alta, dar realitatea se vede de cum ieşi pe uşă.
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Nekta Ioana DEDU
Nekta Ioana DEDU
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Răzvan NEGRU
Nekta Ioana DEDU
Vlad IGNAT
Nekta Ioana DEDU
Nekta Ioana DEDU
Lăsați, imi amintesc cum erati voi astia care erati adolescenti in anii 80, vai si amar, golanie totala.