In memoriam, Mihai Eminescu – 134 de ani de la moartea poetului (2)

„Făclie de veghe pe umezi morminte,/Un sunet de clopot în orele sfinte,/Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,/Astfel ai trecut de al lumii hotar.”  („Mortua est!”). Din posibilele tristeţi ale lui Eminescu, adresate bunului şi statornicului său prieten: ”Frate Creangă, şti tu oare/Că românii ne-au uitat?/Nu ne mai citesc nici basmele,/Poemele le-au îngropat./Făt-Frumos e trist de-o vreme,/Iar Luceafărul cel blând/Nu se mai arată noaptea,/Cald pe-o rază alunecând./Cine mai ascultă Doina?/Câţi copii azi mai adorm/Cu Poveştile lui ”Nică”,/Seara când se duc la somn./Plopii fără soţ de astăzi/Pe iubiţi nu-i mai umbresc./Nu se mai aud balade,/Iubiri nu mai tăinuiesc”.
NOTĂ: Din versurile în manuscris ale româncei-americane Elena Jugalău Ivan.
-//-
Şi încă un nevinovat gest, făcut de trecerea mea prin viaţă: redescoperirea şi repunerea în valoare gazetărească şi literară, a frumosului şi surprinzătorului gând scris al celui care a fost omul de aleasă cultură, poetul-academician Ştefan Augustin-Doinaş (1922-2002), referitor la versul  ”Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, din poemul ”ODĂ”. Analizându-l, din punct de vedere filozofic, literar, morfologic şi gramatical, Doinaş va spune : ”…e acest vers eminescian care, pentru mine continuă să fie un miracol al limbii române şi al poeziei, pentru că el se compune din trei verbe, plus un adverb de timp, adică din patru abstracţiuni…”
-//-
Rostiri de gânduri gânditoare, rânduri de scrieri cu peniţa pe hârtie de mâna tremurândă a poetului şi gazetarului-vizionar. Toate la un loc, cu ceva mai „tinere” decât sfârşitul timpuriu al scurtei sale vieţi pământene: „Istoria unei epoci nu este anonimă”; „O ţară întreagă îşi îndreaptă azi privirile spre Ardealul nostru. De o mie de ani se zbuciumă acolo o viaţă românească”; „Războiul de rasă dintre noi şi unguri este unul dintre cele mai teribile din Europa, prin lungimea lui”; „Fiecare popor are o mare doză de dispreţ pentru celelalte şi multă laudă despre sine. Dovadă că grecii şi romanii numeau barbari pe tot restul lumii. Turcii numeau toată creştinătatea „gheaur” şi fiecare popor îndeosebi are o mulţime de gingăşii pentru vecinul său în această lume care, după Leibniz (1646-1716, iluminist german, filozof şi matematician) e cea mai bună dintre toate lumile ce sunt cu putinţă”; „Fiecare vorbeşte şi scrie limba sa pentru sine, nu pentru străini. Când limba în urma dezvăluirii ei fireşti, va cuprinde în comoara ei scrieri însemnate prin ştiinţă, prin frumuseţe, atunci străinul ce va avea nevoie de dânsa va învăţa-o nepoftit de nimeni”; „Limba noastră nu e nouă, ci din contră, veche şi staţionară”. Şi cât de mult adevăr adevărat desluşim în spusa academicianului, istoric şi critic literar, Tudor Vianu (1897-1964): „…fără Eminescu am fi altfel şi mai săraci”.