Amintiri de când oamenii muncii (teoretic) apărau "bunurile întregului popor": punctele de observare antiaeriană de pe vechile fabrici

Un fel de "hai să ne jucăm de-a războiul"

Aşa cum am spus, în vremea când în România se construia socialismul cu părinţii şi bunicii celor care acum de spun ce cool e capitalismul, timpul alocat ţie ca persoană era un termen cam nerespectat. Ca într-o dictatură a unor ONG-işti hiperactivi sau ca la locurile de muncă conduse prost, tu trebuia să ai ceva de lucru chiar şi când nu aveai ce, ca vorba aia, dacă stai înseamnă că faci os mort şi devii puturos. Acelaşi lucru era valabil şi în actibvităţile de după programul de lucru. Trebuia, mai ales în perioada timpurie a implantării comunismului, să fii implicat în cât mai multe chestii, chiar şi după ce îţi puenai salopeta-n cui. Cercuri de diverse feluri, brigăzi artistice, formaţiuni de dansuri, echipe sportive, îmvăţământ politico-ideologic şi activităţi militare.
 
Comuniştii, ca orice revoluţionari de profesie, aveau un fetiş cu civili înarmaţi care să asigure ordinea, să apere avutul câştigat prin sudoarea frunţii, să fie vigilenţi, să pândească şi să lovească necruţător duşmanul atât de clasă cât şi cel politic. Sau să traansforme instituţiile militare de tradiţie în ceva nou, că, deh, era şi era cea nouă. Astfel au apărut formaţiunile de civili cu activităţi militare. A fost Miliţia, care a înlocuit Poliţia devenind ea însăşi Poliţie de fapt, dar "a poporului". Au fost legendarele şi mitologicele chiar "formaţiuni patriotice" care au luptat cică (deşi nu a fost aşa) cot la cot cu armata ba soveitică, ba română, pentru eliberarea ţării de sub "jugul" (vorba lui Ciucă) fascist. Şi au fost gărzile patriotice. Şi transformarea fostei "Apărări Pasive" în formaţiuni muncitoreşti de apărare locală antiaeriană – ALA, ulterior redenumite Apărare Civilă.

De la Apărarea Pasivă la IGSU

ALA sau Apărarea Cicilă a apărut odată cu dezvoltarea aviaţiei militare şi a pericolulului unor atacuri din aer, cu muniţie clasică sau chimică. Astfel, în 1929, a apărut în România prima reglementare de gen, numită "Instrucţiuni provizorii pentru organizarea protecţiei
civile contra gazelor de luptă”, care marca apariţia primelor formaţiuni care se ocupau cu apărarea cumva a populaţiei civile în cazul unor atacuri aeriene. În 1933 apare şi denumirea "clasică" a formaţiunilor de apărare civilă: Apărarea Pasivă contra Atacurilor aeriene", structură subordonată Ministerului de Interne. Prin acest regulament, se punea ordine în această structură, prin desemnerea de atribuţii clare, de la nivel de minister până la cel de comună, prin Planul Apărării Pasive. În 1936, simţindu-se mirosul unui viitor râzboi, Apărarea Pasivă întră în structura Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, sub denumriea de "Comitetul de Coordonare a Apărării Pasive" structură conexă a Ministerul Aerului şi Marinei. În 1939 apare Legea pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă a teritoriului. În 1943, ia fiinţă "Comandamentul Apărării Pasive”, care se ocupa cu pregătirea, coordonarea şi controlul operaţiunilor de apărare pasivă-civilă, mai ales în contextul campaniilor de bombardament intens ale aliaţilor, care deja debutau pe teatrul de luptă european. Se înfiinţează unităţi speciale de apărare pasivă, iar în mai 1944 ia fiinţă Comandamentul Apărării Pasive a Teritoriului.

Structura este "comunizată" în 1952, prin schimbarea numelui din "Apărare Pasivă" în "Apărare Locală Antiaeriană" direcţie în cadrul Ministerului de Interne, apoi din 1967, în subordinea Ministerului Forţelor Armate. Prin trecerea de la regiuni la judeţe, în 1968 se înfiinţează state majore militare la nivel de la judeţ şi state majore ALA civile la nivel de ministere, organe centrale, întreprinderi şi instituţii. Din 1978, denumirea este schimbată în Apărarea Civilă.

Atribuţiunile Apărării Civile erau, în linii mari, supravegherea şi alarmarea în caz de atac aerian şi luarea de măsuri pentru protecţia populaţiei, (adăpostire, evacuare) şi protecţie împotriva ANM – Arme de Nimicire în Masă: nucleare, biologice, chimice, cunoscute ulterior prin prescurtaerea NBC. După 1990, în 1996, apare o nouă le e a Protecţiei Civile, conform normativelor internaţionale la care România a aderat. În 2000, Protecţia Civilă trece iar de la apărare la Interne, iar în 2004, Comandamentului Protecţiei Civile fuzioenază cu Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari şi a altor structuri judeţene de profil "intervenţiid e urgenţă" luând fiinţă Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă – IGSU.

Apărarea antiaeriană – cu ce se ocupa de fapt

Atribuţiunile exacte ale Apărării Locale Antiareiene – ALA erau reglementate, printre altele,  de Legea nr. 14 /1972, "privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România". Aici la art.115, se spune că "Apărarea locală antiaeriana se organizează în scopul desfăşurării normale a activităţilor economice, politice, sociale şi de ducere a acţiunilor de luptă pe timp de război şi pentru protecţia cetăţenilor şi a bunurilor materiale de orice natura împotriva efectelor armelor de nimicire în masa şi ale armelor obişnuite, în condiţiile stabilite de legea specială". Articolul 117 prevedea clar că toată luema avea "obligaţia de a se pregati pentru cunoaşterea şi aplicarea regulilor şi măsurilor de apărare locală antiaeriană.

Corect. Când am fost elev, am amzit prima oară de ALA, cânt taică-meu a adus acasă mai multe măşti de gaze tip "ursuleţ" plus o cutie pe care scria "Complet de luptă antichimică" în care erau tot felul de recipienţi, flacoane, feşe, pansamente şi alte ustensile cu alură sanitară. Am primit ordin special ca să nu-mi bag nasul în lichidele acelea şi aşa a rămas până peste vreo 15 ani, le-am aruncat la canal, că expiraseră.
De fapt, ideea asta a Apărării Antiaeriene se baza pe o inerţie care era comodă: un fel de terorizare binevitoare a populaţiei cu privire la un inexistent pericol chimc sau nuclear din partea unui duşman. Până la Războiul rece, se miza pe ipoteza unui atac chimic asupra oraşelor, aşa cum se făceau în tranşeele Primului Război Mondial, lucru care nu s-a petrecut vreodată nici măcar în război. Apoi, în Războiul Rece, a apărut spaima că americanii vor "da cu atomica", la fel, nici până acum, lucru nerealizat. Da, a fost un singur caz în care Apărarea Civilă şi-a dvoedit utilitatea: calamitatea naturală, mai ales cutremurul de la 4 martie 1977.

La fel, legea 2 din 1978 este înm întregime dedicată "noii" structuri a Apărării Civile. Prin ea, ministrul apărării devenea şi şeful apărării civile din România, "având sarcina de a conduce, îndrumă şi controla activitatea de apărare civilă, în concordanţă cu Consiliul Apărării Republicii Socialiste România şi cu ordinele Comandantului Suprem al forţelor armate". La fel, toţi şefii unei structuri, de la ministere, insituţii, organizaţii administrative alte "organe centrale" şi "unităţi socialiste" deveneau şefii apărării civile din acele structuri. Preşedinţii consiliilor populare, judeţene sau municipale sau orăşeneşti sau comunale, erau la fel, şefii apărării civile din judeţe, municipii, oraşe şi comune.
Toate structurile aveau obligaţia să organizeze formaţii de apărare civilă "în scopul participării la acţiunile de limitare şi lichidare a urmărilor atacurilor din aer, precum şi a urmărilor calamităţilor naturale şi catastrofelor".
Cine putera fi "apărător civil"? Orice persoane apte de muncă, bărbaţi (20-60 ani) şi femei (20-55 ani), care nu făceau parte "din alte forme de pregătire pentru apărarea patriei", respectiv Gărzuile Patriotice sau PTAP – Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei. Structurile apărării civile erau împătţite şi ele în diferite specialităţi: sanitar, transmisiuni-alarmare, protecţie-adăpostire, protecţie antichimică sau electrotehnice. Deci o organizare perfectă, dar inutilă. România nu a fost atacată niciodată din aer.

Întâmplător am devenit şi eu parte din apărarea civilă, cânt, fiind nevoie de figuraţie pentru un "Cântarea României", la inevitabila scenă finală în care "corurile reunite" (de fapt muncitori aduşi cu japca şi aranjaţi săd ea bine din elicopterul care filma) cântau un imn de slavă la adresa lui Ceauşescu, mai exact mimând asta, că de cântat cânta banda. Mie mi s-a dat o uniformăd e apărare civikă. Maie xact os alopetă albastră, o centură maro şi o cască albastră d eprotecţie, din cea folosită pe şantierele de construcţii.  

Să revenim la "cazematele" noastre  

Totuşi, în acest scop şi în colaborare cu gărzile patriotice ale întreprinderilor, au apărut aceste "foişiare" – puncte de observare-alarmare de pe clădirile întreprinderilor, dintre care unul, cel de la fosta Independenţa, încă mai e în picioare, deşi mult modificat faţă de aspectul original, dovadă că parcă nu se mai avea idee ce e cu el acolo.

"Cazemata" aceea funcţiona simplu. În caz de alarmă aeriană, cineva (nu mai ştiu, Ala sau gărzi, urca acolo sus şi prelua postul de observator, probabil cu un binoclu la purtător şi scruta zările după duşmanul care venea, pe calea aerului, cu mânie în pieptu-i păgân ca să distrugă viţa română şi SSMLD- societatea socialistă multilateral dezvoltată. În caz de ceva, printr-un telefon (mai mult ca sigur un TC de campanie, din acela cu manivelă, cum vedeţi prin filme) dat statului major al întreprinderii, anunţa pericolul. Gărzile patriotice luau poziţie la mitralierele antiaeriene cu două sau patru ţevi (dacă aveau aşa ceva) sau foloseau metoda aia clasic-stupidă ce ne-au învăţat în armată: întinşi pe spate (să te facă pilaf mai bine) pe plutoane, să tragi pac-pac sau pâr-pâr cu şanse maxime de a deveni erou martir al apărării societăţii socialiste şi a avutului oamenilor muncii. În plus, fiind la înălţime, mai avea amplasat un paratrăznet.

Aceste urme muncitoresc-militare încă mai puteau fi admirate pe cele mai înalte clădiri ale fabricilor sibiene. Au dispărut odată cu demolarea halelor, puţine mai rămânând întregi. Utilitatea lor acum? Niciuna, războiul s-a schimbat radical, la fel şi apăraea civilă, la fel şi metodele de observare – prevenire a unui posibil atac aerian. Nu mai e Neluţu de la  prelucrare la cald care se căţăra pe magazie şi pe casa liftului pentru a sta o oră degeaba acolo cât dura "aplicaţia" de la Gărzi şi ALA, în vreme ce colegii lui alergau ca bezmeticii cu puşcoace ZB şi pistoale mitralieră PPŞ din război în exerciţii hazlii de apărae a fabricii de duşmanul capitalist. Nu mai e nimeni, probabiul acolo sus nu s-a mai urcat cineva de la revoluţia din 1989, cînd atacau elicopterele invizibile ale libienilor lui Ceauşescu.  Au rămas o bucată de istorie uitată, neinteresantă tocmani că nu e veche suficient şi pentru că istoria recentă este victima unei campanii voite de uitare (mai ales ca să le uităm unora trecutul). Apoi au fost demolate şi date la fier vechi, fără regretele nimănui, trecând de la statutul de parte a sistemului de apărare, la deşeuri metalice. Dar au fost şi ele la un moment dat un element al istoriei României, chiar dacă aia amărâtă, comunistă. Merită măcar câteva rânduri aşa, ca amintire. ŞI vedeţi, când mai treceţi pe lângă o fabrică rămasă în picioare, vedeţi că pe undeva, pe sus, poate se mai vede câte un "punct de observare" din ăsta. Nu râdeţi de el, că azi mâine va fi mătrăşit în numele dezvoltării imobiliare.
Ca bibliografie la informaţiile oficiale am folosit istoricul apărării civile aşa cum apărea în materialul "Protecţia civilă în România" de pe pagina web a ISU Botoşani. Legile menţionate se găsesc pe portalul Ministerului justiţiei, legislatie.just.ro, pentruc e i interesaţi în legi comuniste.

Dacă sunt ceva erori de interpretare sau de istorie, evident că sunt deschis oricăror precizări care să clarifice sau să dezvolte subiectul.