"Americanii îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile"

* Am citit un ”portret" al lui Petre Ţuţea (1902, Boteni, Muscel-1991, Bucureşti/:"economist, eseist, filozof, jurist, politician, publicist, militant naţionalist. membru al mişcării legionare, antisemit, anticomunist, apoi comunist şi victimă a regimului comunist; creştin ortodox". Cert este că a fost un om cu o personalitate compleză şi o viaţă agitată, cu suişuri şi coborâşuri, paradoxal şi eclectic în comportament şi gândire. A stat mulţi ani prin puşcării, timp în care ar fi putut să-şi desăvrârşească o operă filozofică multe proiecte şi scrieri i-au fost confiscate şi făcute pierdute. A fost reabilitat şi editat abia după 1989 de cei care l-au susţinut în anii bătrâneţii şi lipsurilor. De un real succes s-a bucurat culegerea "321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea", apărută la Editura Humanitas, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu "profitorul". Din aceasta am extras câteva panseuri sclipitoare: "Americanii n-au vocaţie teologică; îl invocă pe Dumnezeu doar pentru a le binecuvânta prăvăliile. Ei gândesc negustoreşte; Nu am fost şi nu sunt antisemit /?/pentru că ar însemna să fiu anticreştin, pentru că, să fim cinstiţi, Cristos nu e din Fălticeni; Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba; Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi; În biserică afli că exişti, ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici; În nici unul din regimurile cunoscute nu există egalitate, egalitatea reală a oamenilor este o utopie. Comuniştii sunt văcari, consideră oameni ca văcarii cirezile. Cum poţi gândi egalitatea absolută când nici nu ieşi bine în stradă şi te întâlneşti cu ea, cu inegalitatea? "Dacă ar fi procedat ca lonesco, Cioran, Eliade şi-ar fi plecat undeva în Occident, Petre Ţuţea s-ar fi realizat deplin ca om şi ca filozof. * De la Carol al II-lea, la Ion Antonescu, românii au fost deprinşi cu dictatura, învăţând să execute ordinele şi să se supună orbeşte acelora care le dau. Au venit la putere comuniştii, continuând, sub alte aspecte, dictaturiile anterioare.  Aşa au trăit generaţii de români timp de mai bine de o jumătate de secol (1938-1989), după care, peste noapte, au aflat că sunt liberi, că-i democraţie, că "fiecare poate face ce vrea", că-i capitalism, piaţă liberă, concurenţă şi rezistă cine poate. Aici a început bulibăşeala, fiindcă nimeni nu le-a explicat românilor că debandada şi dezmăţul generalizat nu sunt sinonime cu adevăratul capitalism, cu adevărata democraţie, cu adevărata libertate, cum au interpretat unii, nu puţini. Aşa se face că, treptat, România, dintr-o ţară recunoscută şi respectată în lume, a ajuns a cincea roată la căruţa Uniunii Europene, un dominion căruia nu-i mai lipseşte decât un guvernator impus dinafară, precum în statele din Commonwealth-ul britanic…* Zilele trecute revista americană Time a împlinit 100 de ani de apariţie. Îşi făcuse un obicei ca, pe prima copertă, la sfârşitul unui an, să publice o personalitate proeminentă, un fel de "Omul anului". Dacă nu aţi ştiut, aflaţi că ediţia din 20 septembrie 1948 o are pe copertă pe Ana Pauker, "cea mai puternică femeie în viaţă". Era ministru de Externe, prima din lume în această funcţie. După care a venit dizgraţia, cancerul şi moartea în anonimat, în 3 iunie 1960. Ceauşescu a reabilitat-o după 1965. Ana Pauker ar fi putut spune: "Viaţa mea e un roman".