După încheierea stu­diilor primare, gim­naziale şi liceale în aşezarea sa natală, precum şi la Pojony (Bratislava de astăzi, capitala Slovaciei), el va frecventa cursurile Facultăţilor de Drept din Budapesta şi Viena, după care în anul 1824 se va stabili definitiv în capitala Ungariei. Aici va profesa, cu mare succes financiar şi umanitar, avocatura şi notariatul, iar în aceste duble ca­lităţi profesionale, precum şi în cea de parlamentar îi va sprijini, în mod deosebit, pe românii trăitori între graniţele Imperiului Habsburgic. Cu timpul, strângând o însemnată avere imobiliară şi în bani, în data de 4 no­iembrie 1869 întoc­meşte şi parafează un act testamentar prin care îşi va lăsa întreaga agoniseală „acelei părţi a naţiunii ro­mâ­ne din Ungaria şi Tran­silvania care apar­ţine la confe­siu­nea orientală orto­doxă”, pentru acorda­rea de burse studen­ţilor şi ajutorarea financiară a preoţilor. În acest scop a fost constituită o fundaţie care-i poartă numele până în zilele noastre, dar care a funcţionat neîntrerupt şi cu folos doar între anii 1870-1917. Printre miile de tineri români care au benefiat de bursele acelei fundaţii s-au aflat: poetul Octavian Goga, întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe a României Mari, topli­ţeanul-mureşean Mi­ron Cristea, construc­torul-inventator de avioane Traian Vuia, medicul-academician Victor Babeş, istoricul-academician Con-
s­tantin Daicoviciu şi juristul-avocat Petru Groza.

În perioada celor două războaie mondiale, precum şi în anii dintre ele, activitatea fundaţiei de la Budapesta a fost sistată, apoi interzisă
de autorităţile statului vecin şi mereu neprie­tenos cu românul ade­vărat. Ba mai mult, după anul 1945 regimul co­munist din Ungaria a naţionalizat întregul ei patrimoniu, între care şi aşa zisele „Case Gojdu”, situate în zona centrală a Budapestei, în prezent evaluate la câteva miliar­de de euro. Această nedreptate a continuat şi după ce Ungaria, la fel ca şi România, s-au desprins din lagărul comunist, refuzându-se retrocedarea patrimo­niului Gojdu beneficia­rului de drept. Respectiv: Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului de la Sibiu. Şi, deci, statului român. Nu numai că nu s-a întâm­plat acest lucru evident de firesc, reglementat juridic şi de legislaţia de drept internaţional, dar pe vremea guvernării Tăriceanu, când minis­trul de Externe era nepa­triotul şi secretosul Mi­hai Răzvan Ungu­reanu, cei doi au semnat un act prin care s-a cedat, în mod gratuit, patrimoniul Fundaţiei Gojdu în favoarea Statului ungar. Nici măcar acea preve­dere minimă şi de com­promis nu este respec­tată: cea de a continua atribuirea de burse de studiu pentru tinerii ro­mâni. Din toată imensa bogăţie lăsată moşte­nire de juristul Emanuil Gojdu a mai rămas în patrimoniul fundaţiei doar clădirea Colegiului Naţional Şcolar din Oradea, cel care îi poar­tă numele. Aceiaşi ne­guvernare batjocoritoare, avându-i printre simpa­tizanţii şi iniţiatorii acelui jaf criminal pe făloşii intelectuali de ieri şi de azi, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Roman Pa­tapievici, a convenit reuniunile periodice ale guvernelor celor două ţări. Iar aceste anomalii, cu dovezi de evidentă trădare naţională, conti­nuă să se petreacă pe fundalul cedării gratuite de castele, de cetăţi, de conace, de case de lo­cuit, de şcoli de învăţat, de spitale şi dispensare medicale de vindecat, de cămine culturale, pă­mân­turi şi păduri, de mine de aur şi zăcă­minte de petrol şi gaz metan în favoarea stri­cătorilor de neam, de limbă şi de ţară; vinituri înrăite, mânate de vânturi şi furtuni rău preves­titoare. Câtă jalnică şi ruşinoasă nedreptate făcută neamului româ­nesc! Dar mai ales ro­mânilor ardeleni, creş­tini ortodocşi şi greco-catolici, urmaşi ai vred­nicilor lor înaintaşi. Însă, pe care cu sârg mereu îi facem de ruşine şi ocară! Astfel că nu-i de mirare că ne-au ajuns din urmă blestemele celor care au trudit şi murit eroic pentru ca România să fie nu numai rotundă, dar şi mare şi puternică! Acum e copleşită de frigurile uscate şi vântu­roase ale iernii, iar la primăvară, vară şi toam­nă scuturată de cutre­mure, spălată şi tot mai sărăcită de apele tulburi ale unor posibile inun­daţii catastrofale. Măcar de-am avea, până atunci, în fruntea ţării oameni vrednici, patrioţi şi de ispravă! Nu precum cei din trecutul ultimilor 33 de ani! Cei care n-au nici un Dumnezeu! Luaţi aminte la spusele mele, să nu care-cumva să spuneţi că n-aţi ştiut din timp ceea ce ne aşteap­tă! Mai ţineţi minte şi luaţi aminte şi la toate aceste rânduri ale disperării românului ardelean şi transilvănean care semnează cu numele şi prenumele de Ioan Vulcan-AGNI­ŢEANUL.

NOTĂ: În Oradea Mare a Bihorului Ro­mânesc, lângă ”Biserica cu Lună”, se mai păs­trează casa în care buna lui mamă îl năştea, în urmă cu 201 de ani, pe dragul ei fiu, EMA­NUIL GOJDU. Cel care se va stinge din viaţă, la Budapesta, capitala Ungariei, în data de 3 februarie 1870. De atunci au trecut 153 de ani, timp în care cei care au sechestrat averea de miliarde de euro a fun­daţiei sale nici măcar atâta nu fac: să-i aşeze, din când în când, la că­pătâiul Crucii mormân­tului său o jerbă de  flori adevărate, nu artificiale. Dar şi să aprindă feştila nestingătoare a unei lumânări. Şi au curajul să facă o astfel de ne­creştinească obrăznicie pentru că mai-marii ungurimii din Ungaria, ca şi cei maghiari şi secui transilvăneni ştiu că dezinteresul Statului Român este proverbial, iar nepatrioţii săi gu­vernanţi şi parlamentari se rotesc şi se îmbo­găţesc cu sutele! 

Sibiu,
joi, 9 feb. 2023                                                                            Ioan Vulcan-Agniţeanul